Barocul urii: Sever Voinescu despre zgura sulfuroasa a resentimentului

Draga Vladimir,

Am zîmbit obosit cînd am primit rugămintea ta de a scrie rapid şi scurt despre resentiment. Mi-am spus: cum de a venit acest mesaj tocmai acum, cînd zilele mele sunt sufocate de resentiment, cînd nu văd nimic altceva în jur decît resentiment, cînd trăiesc într-o lume care merge înainte ca un robot pe pilot automat, iar pilotul automat e resentimentul? De aici, zîmbetul. Oboseala mi se trage, cred, de la redundanța peisajului. Toate sunt devastator de la fel!

Cum ştii, fac politică de cîteva luni. Sunt deputat. Din locul în care mă aflu constat că, în politica noastră, resentimentul este chiar numele jocului.  Înţelesesem de mai demult că politica românească este un spectacol uriaș al psihologiei și nimic mai mult. Nu doctrine, nu ideologii, nu credinţe, nu sentimentul înalt al datoriei, nu dorința ardentă a cîte unuia de a salva patria  – doar psihologie. Nu Raymond Aron, nu Leszek Kolakowski, nu Hannah Arendt, nici măcar Leo Strauss, ci Dostoievski, Shakespeare și Balzac. Tu ești mai bine plasat să spui dacă ”psihologizarea” excesivă a vieții noastre politice e doar simptom de infantilism și atunci mai avem o speranță așteptînd creșterea sau e simptom letal și atunci ne resemnăm. În orice caz, afectul determină cele mai multe decizii politice la noi.

Celelalte, puţine, sînt determinate de intuiţie. Cînd citesc analize politice care explică ceea ce se întîmplă la noi în termeni raţionali, mă amuz. Nimic dintr-o asemenea analiză nu se potriveşte cu ceea ce văd eu. La noi, gestul politic este, cel mai adesea, puseu şi aproape niciodată atitudine. În acest spaţiu al psihologiei numit politica românească, resentimentul este elementul central. Toate manifestările lui “psyche” (în sens antic) pot fi imediat recunoscute în comportamentul politic: vanitate, lăcomie, egomanie în toate formele plus suita completă de variante ale complexelor de inferioritate și superioritate, la care se adaugă și toată gama produselor freudiene – dar resentimentul domină. Eu sunt în interior și văd bine, de aproape, de foarte aproape, cum lucrează resentimentul printre cei care au puterea politică în cetate. Am, aşadar, un fotoliu privilegiat din care vorbi despre  resentiment.

Am citit cîteva dintre textele pe care le-ai postat deja pe blog şi nu voi repeta ceea ce, mai bine decît aș fi putut s-o spun eu vreodată, au spus dnii Şora, Patapievici, Cărtărescu, Baconski şi ceilalţi. Am doar, două adăugiri.

Prima: resentimentul pleacă, mereu, de la o experienţă negativă pentru care un cineva uşor de identificat este responsabil. Cu alte cuvinte, resentimentul este o reacţie.  O reacţie care produce reacţii şi tot aşa, ca într-un experiment nuclear ”în lanț”. Precizez că experiența negativă care produce resentimentul poate fi reală sau imaginară și poate fi asumată prin asimilare, în sensul că altcineva a pățit-o, dar o asum ca și cum mi s-a întîmplat mie. Între politicienii de la noi, Ion Iliescu și Traian Băsescu sunt singurii care au fost și sunt mari ținte alte resentimentului. Mai mereu, resentimentul se revarsă, prin asociere, și asupra celor care par aproape de marile ținte. A lovi în H.R.Patapievici sau în Vladimir Tismăneanu, de pildă, echivalează în mintea resentimentarilor de azi cu lovirea lui Traian Băsescu. De aceea le produce atîta plăcere, de aceea nu se vor opri oricîte mizerii vor comite.

A doua: resentimentul se dezvoltă baroc și se hrănește cu sine însuși fără, însă, a se epuiza. Așa cum într-un spaţiu neaerisit anumite bacterii ale morţii proliferează iar semnele vieţii pălesc, resentimentul se extinde, se cronicizează, metastaziază în sufletul oamenilor. Resentimentul nu se potoleşte niciodată. Setea de răzbunare, de pildă, se satură cu răzbunarea, ca orice sete. Resentimentul, însă, nu piere. Chiar dacă i-ai plătit-o de douăzeci de ori celui despre care crezi că ţi-a greşit, resentimentul tot nu se stinge. Dimpotrivă, loviturile date celui pe care îl ţinteşti cu resentiment alimentează resentimentul. L-ai aflat vulnerabil pe stimabil, l-ai ars și ai surpriza să vezi cum resentimentul se întărește și pofta de a lovi din nou și din nou crește. La fel, dacă loviturile resentimentare nu reușesc, resentimentul se fortifică în propria frustrare. De aceea, şirul resentimentului e infinit.

Există, cred, două terapii împotriva resentimentului. Una, să iei totul, și mai ales propriile experiențe negative, cu umor. Să rîzi interior de cel care-ți face sau ți-a făcut rău. E de-ajuns să-i vezi dimensiunea comică – orice om o are! – și te vei elibera de zgura sulfuroasă a resentimentului. La mine, terapia asta merge cel mai bine. A doua, să-ți aerisești sufletul cu iubire. Dar aici am intrat  în domeniul pe care cineva ca Teodor Baconski  îl stăpîneşte mai bine – textul pe care ţi l-a trimis e o bună dovadă -, aşa că mă opresc.

Cu drag,

Sever