Rascrucile insangerate, Orwell si noaptea totalitara

Iata mai jos cateva fragmente din prefata pe care am scris-o la editia romaneasca a romanului lui George Orwell O mie noua sute optzeci si patru (traducere de Mihnea Gafita, ed. Polirom, 2002).   Cred ca gasim in opera lui Orwell argumente greu de ocolit atunci cand vrem sa analizam acele bloody crossroads despre care scria candva Lionel Trilling, deci rascrucile insangerate unde se intalnesc literatura si politica. Eticul nu se confunda cu esteticul, nu mai este nevoie sa o spun. Tocmai impotriva reductiei esteticului la valori morale codificate prin aspiratii, pasiuni si pulsiuni colective s-a pronuntat E. Lovinescu.  Dar lucrurile se complica atunci cand vorbim despre cultura sub totalitarism.  Cand Susan Sontag scrie prefata unui roman anti-stalinist de Victor Serge (unul dintre ultimele ei texte aparut cu putin inaintea mortii) ea face deopotriva o alegere morala si una estetica.  Oricat de inteligent ar fi fost Ilya Ehrenburg, spre a lua un caz celebru, oricat de captivant scrisul sau, romanele sale de dupa Julio Jurenito au capotat fara exceptie.  Nimeni nu mai citeste azi Si a fost ziua a doua ori Caderea Parisului.  Chiar nuvela Dezghetul din 1953, publicata si aclamata imediat dupa moartea lui Stalin, este pomenita azi pentru titlul ei devenit numele unei schimbari colosale, nu pentru continutul sau de un schematism pustiitor.  Evident, altfel stau lucrurile cu Solohov, dar si acolo se poate vorbi de autodistrugerea unui scriitor prin pactizarea cu Ministerul Adevarului.  Distanta de la Pe Donul linistit la Pamant destelenit este de ani-lumina.

Eugen Barbu a pornit ca un spirit rebel intr-o viata literara inghetata, strict supravegheata si infricosata.  A fost urgent pus la punct de pontifii realismului socialist, a incercat un timp sa le tina piept.  Apoi a scris Soseaua Nordului si alte carti de acelasi jos calibru.  A terminat ca un propagandist al infamiei, un jandarm al literelor, spre a relua formula Monicai Lovinescu (ceea ce nu anuleaza valoarea, recunoscuta chiar de unii adversari ai scriitorului, a unor pagini din Principele).

Marele roman al revolutiilor ruse din februarie si octombrie 1917 nu l-a scris nici Solohov, nici Paustovski, nici Konstantin Fedin, nici Leonid Leonov. L-a scris clandestin Boris Pasternak si a platit prin persecutii, insulte abominabile si o moarte prea timpurie pentru acest lucru. L-a scris apoi, in exilul sau din Vermont si dupa revenirea in Rusia, Aleksandr Soljenitin.  Scriu aceste randuri si-mi amintesc de poemul lui Pasternak, in traducerea lui Marin Sorescu: “O, de stiam de la-nceput/Ca versul scris cu sange-omoara…”  Pentru ca autorul lui Doctor Jivago stia ca a te opune dictaturii insemna sa te dedai la “ispravi cu-n dedesubt primejdios”.   (27 august 2010)

Împreună cu Arthur Koestler, George Orwell a fost unul dintre acei intelectuali care au personificat exemplar eroismul clarviziunii, curajul de a refuza şi repudia credinţele mitologice, narcoza ideologică. Într-o epocă în care identificările fanatice cu dogmele totalitare au reprezentat o maladivă ispită pentru atâţia presupuşi slujitori ai spiritului, când ideea de clasă sau de rasă ameninţa să se substituie oricăror abordări raţionale ale realităţii, oameni ca Orwell, Koestler, Albert Camus, Panait Istrati, André Gide, Stephen Spender, Ignazio Silone, Hannah Arendt, sau Manès Sperber au îndrăznit să spună cu voce tare adevărul despre terifianta goliciune a împăratului, au numit oroarea şi au denunţat-o fără echivocuri diplomatice. Ferma animalelor şi 1984, principalele contribuţii ale lui George Orwell la literatura trezirii şi a apostaziei, fac parte din acel univers intelectual inaugurat de Spinoza şi de Hobbes, susţin şi fortifică un demers peren al intelectului care refuză să îngenuncheze în faţa tiraniilor de orice fel.  Una dintre cele mai elocvente formulari a acestei etici a revoltei o gasim in cuvintele lui Orwell: ”It is a most encouraging thing to hear a human voice when fifty thousand gramophones are playing the same tune” (Este un lucru extrem de incurajator sa auzi o voce umana atunci cind cincizeci de mii de gramofoane transmit aceiasi melodie).

Student al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti, în anii ’70, lector avid de literatură disidentă şi contestatară, am fost lesne fascinat de geometria ideilor orwelliene. Nu puteam să nu fiu frapat de formidabila capacitate de anticipaţie, de extraordinara forţă premonitorie a scriitorului britanic. Îmi venea astfel greu, îmi era în fond imposibil, să operez o brutală segregare între viziunea politică şi construcţia estetică a romanelor lui Orwell.

Alături de Zero şi Infinitul (Darkness at Noon) de Koestler, alături de scrierile unor Victor Serge, Boris Souvarine, Aldous Huxley, Nadejda Mandelstam, Aleksandr Soljenitin, şi lista poate continua fireşte, alături de eseurile intelectualilor grupati in jurul legendarei Partisan Review (Phip Rahv, William Philips, Dwight Macdonald, Nicola Chiaromonte) cărţile lui Orwell sunt de natură să lumineze şi să explice esenţa lumii totalitare, logica ei secretă, fenomenele de strangulare a libertăţii şi, mai ales, geneza alarmantului proces al înrobirii voluntare. Nu are sens să intru aici în detalii referitoare la drama epică a romanului O mie noua sute optzeci si patru: am încă în memorie excelentele prezentări ale literaturii orwelliene, datorate Monicăi Lovinescu, şi sunt convins că, asemeni mie, şi alţi ascultători ai Europei Libere au devenit familiari, de-a lungul anilor, cu temele majore ale literaturii antitotalitare (intre timp, gratie Editurii Humanitas, aceste rascolitoare contributii au fost publicate in tara). Ceea ce vreau să realizez în aceste rânduri este o investigaţie a semnificaţiei contemporane a romanului O mie noua sute optzeci si patru, o examinare a implicaţiilor axiologice şi etice ale tezelor atât de controversate propuse de scriitorul britanic. Pentru că, să nu uităm, este vorba de un roman-eseu, o variantă modernă a utopiei, mai exact spus este o anti-utopie, o dystopie,  o utopie negativă. Despre problematica filosofica si morala a utopiei a scris rinduri exceptionale Sorin Antohi.  As mentiona aici si o lucrare a sociologului Krishan Kumar, profesor la University of Virginia, 1989: Revolutionary Ideas and Ideals (University of Minnesota Press, 2001), in care critica orwelliana a totalitarismului, in oricare din variantele sale, este asociata cu opozitia lui Karl R. Popper fata de utopiile colectiviste („The Open Society and Its Enemies has remained the most thoroughgoing and influential critique of utopianism from the pen of a modern social theorist; it is, we might say, the non-fictional equivalent of Nineteen Eighty-Four,” op. cit., p. 175). Romanul lui Orwell vorbeşte despre coşmarul utopiei realizate, despre moartea iluziilor şi despre triumful logicii birocratice. În lumea descrisă de Orwell, în universul blocat al societăţii închise, toate speranţele au fost anulate, individul este condamnat la o lentă moarte spirituală. Negativitatea a dispărut, tehnologia puterii a ajuns la forme de o macabră perfecţiune. Despotul absolut, anonim şi periculos, o divinitate tribală însetată de glorie, este simbolul înspăimântător al uniformizării totalitare. El este fratele cel mare, „salvatorul magic” despre care vorbea cândva Erich Fromm. El deţine controlul absolut asupra faptelor şi minţilor oamenilor. Dictatorul totalitar ştie mai bine decât oricine când şi cum trebuie să fim fericiţi, el se consideră în măsură să formuleze criteriile fericirii. Datorită lui ştim când este noapte şi când este zi, ce este alb şi ce este negru, cine este erou şi cine este trădător. Hitler decidea că un întreg popor nu este altceva decât o mizerabilă vermină, iar decizia lui, celebrată de scribi frenetici, era rapid tradusă în acţiuni criminale nemijlocite. Totalitarismul adoră eficienţa: imediatitatea respinge speculaţia, nu lasă loc pentru amânări şi aşteptări presupus sterile. Concretul este argumentul magic de care se serveau torţionarii de la Auschwitz şi fraţii lor gemeni de la Vorkuta. Pentru Stalin lucrurile erau puţin mai complicate: el a fost fratele cel mare care a învins, concretul lui se dovedise superior concretului nazist.

În spaţiul irespirabil al stalinismului şi-a regăsit George Orwell sursa capitală de inspiraţie. Trebuie accentuat acest lucru îndeosebi acum, când o anumită direcţie spirituală „anti-anti-comunista” din Apus încearcă să „dezamorseze” mesajul orwellian, să-l frustreze de semnificaţiile sale genuine, să-l descrie în termenii neutri ai „refuzului represiunii tehnologice”. La vremea sa, in anii 50, ginditorul trotkist britanic de origine poloneza Isaac Deutscher incerca sa sterilizeze mesajul dinamitard al romanului lui Orwell, ironizind efortul anti-comunistilor de promova o „mistica a cruzimii”. Este perfect adevărat că Orwell, asemeni atâtor altor gânditori din acest veac, a privit cu îndreptăţită neîncredere tendinţele de necontrolată şi nesăbuită expansiune a tehnicii, s-a temut de autonomizarea acesteia, de riscurile sugerate de mitul ucenicului vrăjitor. Ceea ce nu înseamnă că O mie noua sute optzeci si patru ar fi doar o utopie-avertisment, motivată de pericolele dominaţiei tehnologice. Putem oare să-l bănuim măcar o clipă pe George Orwell că nu a sesizat diferenţa dintre utilizarea tehnicii în sistemele democratice şi instrumentalizarea ei în dictaturile totalitare? Poate crede cineva cu sinceritate că „teoria şi practica colectivismului oligarhic”, copleşitor rezumată în romanul lui Orwell, trimite spre cine ştie ce nebuloasă orânduire „globală”, iar nu spre organismul social fundat pe dominaţia partidului unic şi a ideologiei monolitice, aşadar spre acel totalitarism? Mai mult, Orwell a izbutit să ofere ceea ce sociologii numesc tipul ideal al societăţii totalitare, şi numai ignoranţa ori reaua-credinţă pot explica tentativele unora de a determina carenţele descrierii imediate şi exacte a unor societăţi întotdeauna polimorfe.

Într-unul din ultimele sale eseuri, Orwell îşi mărturisea visul estetic: a face din literatura politică o artă. Tocmai din acest motiv, cartea sa nu s-a structurat ca o cenuşie relatare politologică, este departe de a se reduce la o simplă autopsie sociologică a universului stalino-nazist. Orwell a perceput teroarea ca substrat al existenţei totalitare, însă nu a ignorat angoasa şi anxietatea ca fenomene ce acompaniază dezvoltarea subiectivităţii în acest veac. El a ştiut să indice zonele precare şi punctele nevralgice ale conştiinţei, acele teritorii succonştiente şi anevoie controlabile asupra cărora totalitarismul a ştiut să-şi pună apăsătoarea amprentă, fara insa a izbuti sa le constringa definitiv la tacere.

Orwell a detestat organic totalitarismul în oricare dintre ipostazele sale. Ca nimeni altul, el a ştiut să surprindă ipocrizia nesfârşită a discursului totalitar, cinismul ca resursă esenţială a acelor comportamente care susţin perpetuarea regimului despotic. Mai mult, el a fost printre primii gânditori ai secolului douăzeci care a analizat stupefianta originalitate a sistemului totalitar. Înainte ca Hannah Arendt să-şi publice monumentala cercetare asupra originilor totalitarismului, înainte cu atâţia ani ca revelaţiile lui Soljeniţîn să devină un punct cardinal de referinţă al culturii occidentale, având în minte doar experimentul nazist şi puţinele date deţinute despre cel stalinist, George Orwell a detectat principalele legităţi de funcţionare şi supravieţuire ale formaţiunii totalitare.

Universul compact al anului 1984, acel punct mort al istoriei în care însăşi ideea de opoziţie a fost anihilată, iar libertatea ca practică şi concept a fost definitiv suprimată, nu este altceva decât consecinţa finală a logicii totalitare, aşa cum a fost pregătită de sistemele staliniste din Uniunea Sovietică, Germania nazistă şi din statele din orbita de dominaţie a acestor puteri. O spune de altfel în romanul lui Orwell însuşi O’Brien, ideologul-călău: Naziştii germani şi comuniştii ruşi se apropie mult de noi prin metodă, dar ei nu au avut niciodată curajul de a-şi recunoaşte propriile motive. Ei pretindeau, ori poate că o şi credeau, că au trebuit să ia puterea, că nu au făcut acest lucru decât pentru o perioadă limitată de timp, că, odată trecut punctul critic, va urma îndată un paradis în care oamenii vor fi liberi şi egali. Noi nu suntem astfel: Noi ştim că nimeni nu pune mâna pe putere cu intenţia de a renunţa la ea. Puterea nu este un mijloc, ea este un scop. Nu întemeiezi o dictatură pentru a salva o revoluţie. O revoluţie se face tocmai pentru a întemeia o dictatură. Persecuţia are ca obiect persecuţia. Tortura are ca obiect tortura. Puterea are ca obiect puterea. O succesiune de axiome la care pot adera atâţia dintre tiranii totalitari, diverşii „părinţi ai naţiunii” şi lideri supremi, fii „veneraţi” ai unor popoare reduse la tăcere şi condamnate la amnezie. Experimentul grupului Pol Pot în Cambodgia, cele mai mult de patru decenii de terorism nestăvilit din Albania lui Enver Hodja, mascarada cultului personalităţii la Phenian sau la Bucureşti, prigoana disidenţilor în toate statele comuniste fără excepţie, toate acestea vorbesc despre permanenţa şi perseverenţa totalitarismului, despre capacitatea sa de adaptare, despre forţa sa de expansiune şi contagiune.

Sistemul totalitar urăşte memoria, se fereşte de martori şi mărturii, face tot posibilul pentru ştergerea frontierelor între adevăr şi minciună, între obiectiv şi subiectiv, între realitate şi iluzie. Personalitatea trebuie degradată la statutul de masă, poporul devine populaţie, iar populaţiei i se pot servi orice inepţii, fără teama că cineva va fi făcut vreodată răspunzător pentru continuul viol simbolic practicat de sistem. „Ministerul adevărului”, sediul propagandei de partid, centrul nervos al complotului minciunii, este un element indispensabil al ordinii totalitare. Partidul unic nu poate accepta adevărul, îşi refuză propria istorie, subvenţionează o armată de funcţionari supuşi pentru a rescrie mereu un trecut neasumabil.

Partidul este infailibil, aceasta este logica funestă a stalinismului de ieri şi de astăzi (la vremea sa, inaintea rupturii definitive cu Stalin, chiar Trotsky a subscris la postulatul partidului ca incarnare a Ratiunii in Istorie). Partidul este posesorul adevărului şi, întrucât se întâmplă ca partidul să greşească, nu rămâne altă soluţie decât să modificăm adevărul. Despre experienţa deprimantă a topirii şi retopirii adevărului vorbeşte filosoful polonez Leszek Kołakowski într-un eseu publicat în cadrul volumului 1984 Revizitat. Totalitarismul în secolul nostru, editat la mijlocul anilor 80 de cunoscutul critic literar şi ganditor politic american, Irving Howe. Kołakowski este conştient de atacurile la care este supus în ultima vreme conceptul de totalitarism şi tocmai din acest motiv el înţelege să susţină valenţele cognitive şi relevanţa politic-intelectuală a acestei noţiuni. În absenţa unui cadru explicativ întemeiat pe conceptul de totalitarism, în absenţa conştiinţei noutăţii fundamentale a sistemului totalitar în raport cu tot ceea ce a cunoscut umanitatea în materie de teroare şi represiune, este imposibilă abordarea lucidă a problemelor societăţilor de tip sovietic. Trebuie să fii cu deosebire refractar evidenţelor pentru a nu vedea relaţia de profundă afinitate dintre sistemul ideologic marxist şi structura despotic-teroristă a regimurilor staliniste şi neo-staliniste. Kołakowski a experimentat personal intoleranţa şi obtuzitatea birocraţiilor dominante, s-a izbit de zidul de orgoliu insolent ridicat de potentaţii totalitari.

În Originile totalitarismului, Hannah Arendt accentua faptul că regimurile despotic-totalitare îşi află forma perfectă nu în împărăţia mesianică, ci în lagărul de concentrare. Lagărul de concentrare este simbolul tragic al condiţiei de prizonierat la care este condamnat individul în cadrul sistemului totalitar, sau cu cuvintele lui Adam Michnik, „lagarul de concentrare este totalitarismul de deplin realizat”. La Buchenwald şi la Magadan s-au scris paginile esenţiale ale istoriei totalitare: sârma ghimpată a devenit veritabilul fir roşu al unui întunecat şi infinit supliciu. Sistemului îi repugnă îndoiala, el se teme de eretici, nu are nici o milă pentru cei slabi şi şovăielnici. „Aici nu exista Warum (de ce)” avea sa afle Primo Levi in prima zi traita la Auschwitz. Dictatura trăieşte sub semnul mobilizării permanente, îşi denunţă adversarii, automat identificaţi cu interesele cine ştie căror puteri străine. Totalitarismul tratează cu ostilitate orice inovaţie, se fereşte de alteritate, persecută metodic imaginaţia şi creativitatea. Pentru Hitler, fizica trebuia să fie „ariană”, pentru Stalin cibernetica şi genetica erau ştiinţe „burgheze”, deci „pseudo-ştiinţe”: cele două totalitarisme perfecte ale secolului douăzeci mărturiseau cel mult diferenţe de jargon, nu însă şi de impuls ori finalitate. Scopul ambelor era acelaşi: „purificarea” permanentă, înlăturarea tentaţiilor eretice sau libertare, masacrarea adversarilor, obsesia lugubră a năruirii unui inamic de cele mai multe ori fantasmat. Lupta de clasă şi lupta de rasă devin fixaţii patologice ale discursului terorist. Dictatorii vorbesc cu spume la gură, anunţă noaptea totalitară şi nu ezită să lupte pentru eternizarea ei. Aici este miezul întregii chestiuni a totalitarismului: odată cu această orânduire a răsărit în istorie un sistem care aspiră la veşnicie şi care urmăreşte să distrugă tot ceea ce este liber şi spontan. Victimele totalitarismului, spune Orwell, „trebuie să trăiască într-o continuă frenezie a urii faţă de inamicii străini şi faţă de trădătorii interni, un triumfalism nesfârşit, o auto-înjosire în faţa puterii şi înţelepciunii partidului”.

Glorificarea fiinţei colective a partidului, pasiunea de a smulge din rădăcini orice pornire de emancipare, plăsmuirea unei noi structuri ligvistice adecvată scopurilor propagandei totalitare, iată numai unele dintre caracteristicile colectivismului birocratic pe care Orwell a ştiut să le distingă cu admirabilă acurateţe. Confiscarea memoriei, tratarea cinică a trecutului, cauterizarea oricăror relaţii de ataşament sentimental şi încurajarea celui mai abject oportunism au dus la geneza unui tip uman incapabil să mai opereze distincţia dintre adevăr şi fals. Spre a-l cita pe Kołakowski, în societăţile de tip sovietic, minciuna devine adevăr – sau cel puţin distincţia dintre adevăr şi fals în sensul lor obişnuit a dispărut. Acesta este marele triumf cognitiv al totalitarismului. Întrucât el reuşeşte să abroge însăşi ideea de adevăr, nu mai poate fi acuzat de minciună.

Tăcerea şi consimţământul, conformismul cel mai obedient şi răbdător, sunt însemnele inconfundabile ale zodiei totalitare. Timp în care diverşi inspectori ai sufletelor, servitorii dictaturilor concentraţionare, se pregătesc să mai adauge vreun cadavru etic pe lunga listă a oribilelor lor cuceriri.  Dincolo de atâtea triste abdicări, rămâne însă certitudinea raţiunii ca substrat al speranţei, convingerea că solidaritatea, individuală şi socială, poate învinge noaptea totalitară.

Poate ca nimeni nu a afirmat mai limpede acest lucru decit Hannah Arendt in finalul Originilor totalitarismului: „But there remains also the truth that every end in history necessarily contains a new beginning; this beginning is the promise, the only ‚message’ which the end can ever produce.  Beginning because it becomes a historical event, is the supreme capacity of man; politically, it is identical with man’s freedom.  Initium ut esset homo creatus est—‚that a beginning be made man was created’ said Augustine. This beginning is guaranteed by each new birth; it is indeed every man.”  (Ramine totusi adevarul ca fiecare sfirsit in istorie contine in chip necesar un nou inceput; acest inceput este promisiunea, unicul ‚mesaj’ pe care il poate vreodata genera sfirsitul. Inceputul intrucit devine un eveniment istoric, este suprema capacitate a omului; se identifica cu libertatea umana. Initium ut esset homo creatus est­­–,pentru ca inceputul sa se produca a fost creat omul’ a spus-o Augustin. Acest inceput este garantat de fiecare noua nastere; el este de fapt fiecare om”.)

Toate aceste lucruri trebuie necontenit subliniate, îndeosebi atunci când din diverse motive se încearcă „respectabilizarea” experienţelor totalitare, escamotarea frontierelor fundamentale dintre acest tip de regimuri despotice şi oricare dintre celelalte modele de organizare politico-socială, fie ele democratice ori autoritare. Infrint in versiunile sale seculare, totalitarismul isi cauta refugiul in zonele fanatismului teocratic. Noile sau vechile fundamentalisme continua sa viseze la instituirea unui „regat al virtutii” si isi afla suporteri in acele grupuri ostile proiectului modernitatii pluraliste.  Devizele imperiului imaginat de Orwell în O mie noua sute optzeci si patru prezidează asupra întregii ofensive anti-occidentale a diverselor secte radicale pseudo-iluminate: Războiul înseamnă pace; libertatea înseamnă sclavie; ignoranţa înseamnă forţă. Falsitatea şi ipocrizia sunt pilonii de rezistenţă ai propagandei totalitare, acea instituţie omniprezentă pentru care scopul a fost şi rămâne acelaşi: lichidarea libertăţii, distrugerea democraţiei, zdrobirea demnităţii individului.