Reiau aici un text interesant semnat de istoricul Mihai Burcea, fost cercetator la IICCMER, demisionat, despre debutul carierei de tortionar al mult-mediatizatului si prea putin pedepsitului Alexandru Visinescu. Inteleg ca dosarul personal profesional al personajului nu este accesibil. Adica este intruvabil. De ce? Avem de-a face cu unul dintre cei mai odiosi tortionari ai Romaniei comuniste. Un individ lipsit de orice remuscari. Cum lipsit de cainta a fost si colonelul MAI in rezerva Iosif Bistran, cel mort in somn acum doua luni, pensionarul linistit despre care a scris recent Dumitru Lacatusu. Cum impenitent a murit si Gheorghe Enoiu, impotriva caruia IICCR a sesizat justitia inca in 2007, iar IICCMER a oferit noi probe in 2011. Desi lucra la institut in acea perioada, dl Andrei Muraru se preface ca nu stie acest lucru si acrediteaza legenda ca totul a inceput cu domnia sa. Este cu desavarsire fals. Dar justitia are nevoie de probe, chiar si cand are de-a face cu asemenea indivizi.
Dl Andrei Muraru, presedintele executiv al IICCMER, functie remunerata, echivalenta cu aceea de secretar de stat, este ubicuu, apare pe post de expert pe “Antene” si in multe alte parti. Da interviuri de dimineata pana seara. Lucrul este acceptabil cata vreme se va ajunge acolo unde ar trebui sa ajunga: procesul lui Visinescu, procesele altor tortionari. Sa zicem ca vrea sa bata fierul cat e cald. Dar frivolitatile, narcisismul si goana dupa reflectoare nu au ce cauta intr-o asemenea actiune. Dosarul ori este pregatit cum trebuie, temeinic si irefutabil, beton armat juridic, ori mai bine sa nu incepem o asemenea actiune. Spre a relua cuvintele lui Nichita Stanescu, ar fi un pacat si o rusine. (VT)
“În mijlocul scandalului provocat de identificarea fostului ofiţer superior de penitenciare, Alexandru Vişinescu, într-un bloc de locuinţe din apropierea Cişmigiului, Miliţia Spirituală vă prezintă în premieră dosarul de angajare al acestuia în aparatul Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Cariera militară a locotenent colonelului (r) Vişinescu este greu de stabilit astăzi în absenţa dosarului personal profesional al ofiţerului. De aceea, considerăm că orice tip de documente produse de vechiul sistem represiv pe numele lui Vişinescu sunt binevenite în tentativa de a reda cât mai fidel activitatea ultimului comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat.
În acelaşi timp, în mijlocul psihozei „Vişinescu” declanşate de televiziuni, precum şi a tabloidizării subiectului, orice tip de informaţii provenite din surse arhivistice primare se constituie într-un autentic câştig pentru opinia publică[1].
La data de 1 iulie 1950, tânărul Vişinescu (n. 27 sept. 1925, satul Leiculeşti, com. Tisău, jud. Buzău) a fost încadrat ca funcţionar la Penitenciarul Jilava, în funcţia de referent-şef, iar după câteva luni de zile (noiembrie 1950) a fost promovat în funcţia de şef de Secţie. Aceste date sunt însă informaţii strict administrative/birocratice, fiind consemate de către Serviciul de cadre din Direcţia cadre a DGP (Serviciul de cadre era condus la acea dată de Eva Birtaş – soţia colonelului de securitate Gavrilă Birtaş, iar în fruntea Direcţiei cadre se găsea viitorul comandant al Penitenciarului Aiud din anii ’50, Ştefan Koller). În fapt, Alexandru Vişinescu era angajat cu normă întreagă la Serviciul inspecţii din DGP, care la acea dată avea o dublă subordonare: pe linie administrativă se supunea ordinelor venite din partea DGP, iar pe linie operativă ordinelor DGSP. Această structură asigura activitatea contrainformativă în penitenciarele şi coloniile de muncă de pe întreg cuprinsul RPR. Şeful Serviciului inspecţii era la acea dată locotenent colonelul Tudor Sepeanu, fost şef al Direcţiei Securităţii Capitalei (câtă vreme a ocupat funcţia de sef al Serviciului inspectii, Sepeanu a coordonat de la centru, alături de locotenent colonelul Ludovic Czeller şi generalul-maior Alexandru Nicolschi, procesul de reeducare prin tortură a deţinuţilor politici de la Penitenciarele Suceava, Piteşti, Gherla şi Târgu-Ocna). În anii ’50, această structură centrală de contrainformaţii a Securităţii şi-a schimbat titulatura de câteva ori: Serviciul inspecţii, Secţia operativă, Serviciul operativ, Serviciul „D” şi Serviciul „K”. În locurile de deţinere din ţară acest serviciu era reprezentat de un Birou sau o Grupă condus/condusă de către un şef care era de regulă ofiţer de securitate.
Aşadar, la Penitenciarul Jilava, Vişinescu a deţinut funcţia de şef al Biroului inspecţii/Biroului operativ până în 1953 (chiar el a declarat la România Tv că la începutul carierei a fost ofiţer de contrainformaţii militare).
Din documentele aflate în dosar aflăm că în februarie 1951, potrivit unui ordin emis de către şeful DGP, colonelul Ioan Baciu, Vişinescu a fost pedepsit cu 10 zile de arest sever din cauza „atitudinei nesincere avută faţă de Direcţia Generală şi nerespectarea ordinelor Direcţiunii Generale” (ordinul nu conţine detalii despre abaterea disciplinară a tânărului lucrător operativ).
De asemenea, acelaşi dosar conţine şi decizia nr. 283 din 7 iulie 1951 a Direcţiei cadrelor din DGP, prin care funcţionarului Alexandru Vişinescu i se aduce la cunoştinţă faptul că a fost încadrat în corpul ofiţerilor inferiori din MAI cu gradul de locotenent. La 1 iulie 1951, Direcţia Generală a Penitenciarelor a fost militarizată. Cu acest prilej, sute de angajaţi civil cu funcţii de comandă în DGP au primit grade de ofiţeri sau subofiţeri/sergenţi reangajaţi. Totodată, cu aceeaşi ocazie, prin fuziunea Direcţiei Generale a Penitenciarelor cu Direcţia Unităţilor de Muncă, structura MAI care administra sistemul carceral comunist a primit o nouă denumire: Direcţia Generală a Penitenciarelor, Coloniilor şi Unităţilor de Muncă.
În acest dosar se regăsesc şi câteva acte care vizează un alt ofiţer inferior din MAI cu numele de Vişinescu – sublocotenentul Gheorghe Vişinescu din Colonia MAI Salcia[2] (este posibil ca acesta să fie fratele lui Alexandru). Cel mai probabil acestea au ajuns în dosarul lui Alexandru Vişinescu în urma unor erori birocratice comise de lucrătorii de cadre din DGP.
La Penitenciarul Jilava, Vişinescu i-a avut ca superiori pe linie administrativă pe doi dintre cei mai sinistri comandanţi din istoria acestui loc de detenţie: maiorul Nicolae Moromete (1 mai 1949 – apr. 1952) şi maiorul Ioan Csaki (1 iun. 1952 – dec. 1953).
Pe lângă numeroasele anchete efectuate de Vişinescu în rândul deţinuţilor politici de la Jilava, tot el s-a aflat şi la originea deconspirării unor afaceri ilegale întreprinse de câteva cadre din conducerea unităţii şi care au produs un imens scandal în lumea secretă a DGP.
În vara anului 1953, conducerea aparatului de penitenciare a declanşat o anchetă la Penitenciarul Jilava în urma unor informaţii furnizate din interiorul unităţii care vizau cadrele de conducere ale penitenciarului. Acestea şi-au însuşit mai multe bunuri provenite de la deţinuţii condamnaţi la moarte, liberaţi sau transferaţi (ceasuri scumpe, bijuterii, valize, haine etc.). Ancheta s-a încheiat în ianuarie 1954 şi s-a lăsat cu destituirea mai multor ofiţeri cu funcţii de conducere din sistemul concentraţionar; îi amintim aici pe şeful Serviciului penitenciare din MAI, colonelul Ioan Baciu, comandantul Penitenciarului Jilava (maiorul Ioan Csaki) şi locţiitorul său (căpitanul Scânteie Timofte). Investigaţia a mai scos la iveală şi o serie de şperţuri/plocoane pe care maiorul Ioan Csaki le oferea superiorilor săi din Bucureşti, precum şi o adevărată reţea de „prăduire” a bunurilor alimentare provenite din unitatea productivă a penitenciarului. Ofiţerul Vişinescu a fost principala sursă de informaţii pe care organele de control au exploatat-o la maximum în vederea descoperirii cadrelor care-i jefuiau pe deţinuţi. Acesta a detaliat pe larg în rapoartele sale abuzurile militarilor de la Jilava[3].
Nu vom insista aici asupra abuzurilor şi samavolniciilor pe care Vişinescu le-a comis împotriva deţinuţilor politici la Jilava, Mislea şi Râmnicu-Sărat, întrucât acestea au fost aduse deja la cunoştinţa publicului larg.
Nu putem decât să sperăm că literatura concentraţionară, dar şi documentele publicate în ultimii ani referitoare la chinuirile prin care au trecut deţinuţii politici ce au intrat în contact cu Vişinescu se vor constitui într-un rechizitoriu bine întocmit de Parchetul General. De asemenea, nădăjdium că, într-un eventual proces, mărturiile foştilor deţinuţi politici care mai trăiesc vor constitui puntea de legătură între expertiza istorică şi expertiza juridică.
[1] Televiziunile de ştiri au ales să abordeze acest subiect într-o cheie tabloidizată, aşa cum fac cu mai toate evenimentele importante. Acestea au apelat – ca de obicei – la politicienii puterii şi la analiştii/ părerologii de serviciu în defavoarea specialiştilor (jurişti, foşti magistraţi civili sau militari, istorici, experţi în justiţia de tranziţie, reprezentanţi ai Ministerului Public sau ai Ministerului Justiţiei). Cazul a fost comentat în studiourile Antena 3, România TV şi Realitatea Tv, numai sub aspect emoţional, de o serie de persoane publice abonate la circul cotidian al televiziunilor: „Codul lui Oreste”, Cristina Ţopescu, Costin Georgescu, Bogdan Chireac, Gabriela Vrânceanu-Firea, colonelul (r) Valeriu D. Pricină, sindicalistul Dumitru Coarnă, omul de afaceri Cristian Ţânţăreanu ş.a.m.d. În mijlocul acestei „ciorbe” mediatice, Andrei Muraru – preşedintele executiv al IICCMER (cel care a demarat procedurile de sesizare a Parchetului în cazul Vişinescu) a avut numeroase apariţii. Pe lângă expertiza istorică pe care acesta a oferit-o pe sticla tv, Andrei Muraru nu a scăpat nicio ocazie de a se folosi de Alexandru Vişinescu pe post de „vehicul electoral” în lupta cu oponenţii USL. În studiourile televiziunii de partid şi de stat ale Antenei 3, Muraru a dat de pământ cu preşedintele Băsescu şi susţinătorii săi, legitimând totodată prin prezenţa/ tăcerea sa şi afirmaţiile halucinante ale lui Mihai Gâdea (vezi comparaţia Vişinescu-Băsescu sau în România nu s-a făcut nimic până la această dată în vederea identificării foştilor torţionari). Desigur, este naturală poziţia lui Muraru. Funcţia de preşedinte executiv al IICCMER este una politică, aşa a fost încă de la înfiinţare, iar Muraru se străduieşte din răsputeri să fie remarcat ca un soldat devotat al formaţiunii politice care l-a propulsat în funcţie (PNL – falanga Relu Fenechiu). Pe de altă parte, mediatizarea cazului Vişinescu este în sine un lucru ok. Maniera în care a/au făcut-o lasă însă de dorit. În altă ordine de idei, menţionăm aici şi „hate-speech-ul” la care s-au dedat jurnaliştii şi analiştii chemaţi în studiouri pentru a comenta cazul. Dacă foştilor deţinuţi politici le sunt trecute cu vederea derapajele de la un discurs public echilibrat, având în vedere suferinţele prin care au trecut, acest lucru este inadmisibil în cazul formatorilor de opinie. Astfel, Vişinescu a fost portretizat ca fiind un „untermenschen”, „monstru”, „diavol” etc. Dacă analizăm cazul Vişinescu în acest registru înseamnă că nu suntem cu nimic mai buni decât respectivul şi toți ceilalţi de teapa lui. Un limbaj asemănător foloseau naziştii, dar şi Vişinescu&co., atunci când îi etichetau pe cei care se împotriveau regimului comunist drept „bandiţi”, „duşmani ai poporului”, „demenţi”.
[2] Sublocotenentul sus-menţionat a trimis superiorilor săi de la Bucureşti (august 1952) o cerere prin care le solicita să-i aprobe căsătoria cu tânăra muncitoare Elena Tesluţă. În perioada 1949 – 1954, militarii activi nu se puteau căsători fără aprobarea superiorilor direcţi. Vezi detalii despre procedura căsătoriei militarilor activi din Forţele Armate ale RPR în Decretul nr. 60/1949 publicat în Monitorul Oficial nr. 41 din 18 februarie 1949 (abrogat prin Decretul nr. 12/1954).
[3] Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Aparatul Central (1948-1989), vol. II, Iaşi, Ed. Polirom, 2011, pp. 186-198.”
De asemenea:
tismaneanu.wordpress.com 