Mircea Mihăieş: De ce suntem atât de ticăloşi?

Articol din revista România literară, 7 mai, 2009.

Mircea Mihăieş

Privesc fotografia unui bărbat tânăr, zâmbitor, relaxat. O fotografie de vedetă de cinema — un fel de Anthony Perkins in his prime. Cel care a stat în spatele obiectivului camerei se pricepe să surprindă nu doar figura omului, ci şi atmosfera înconjurătoare. În depărtare, straturi de nori asigură contrastul cu faţa deschisă, ademenitoare, creând un fundal ce le-ar fi plăcut romanticilor italieni. Îmbrăcămintea sobră (se vede doar partea de sus), trimite şi ea la un anumit timp — anii ’50–’60, epoca puloverelor rulate sau semi-rulate pe gât. “Barba de trei zile” contribuie în egală măsură la spectaculozitatea bine ambalatului produs de marketing. Alături de fotografie, un text oferă elementele ajutătoare: „Unul dintre cei mai profunzi şi talentaţi gânditori conservatori ai noştri la ora asta, Mircea Platon…” Promiţător, mai mult decât promiţător — deşi în calitatea mea de „centrist” îmbătrânit în rele, am un recul involuntar şi atunci când aud de „stângişti”, şi de „dreptaci”, două specii de care mă feresc ca de foc.

Googlez şi descopăr că personajul din fotografie a publicat până acum patru cărţi. Sunt apărute la edituri marginale, dar asta nu contează prea mult. Mai supărător, eufonic vorbind, e titlul uneia dintre ele, Cine ne scrie istoria. Chiar, nene, cine?! Pe altele două nu le-aş citi, din cauza felului în care sunt prezentate pe internet. Titlul uneia e Ortodoxia pe litere – îndreptar de fundamentalism literar. În materie de „îndreptare” m-am oprit la Cioran (iar dacă vreau să mă amuz, îl citesc pe Mircea-Horia Simionescu!) În privinţa fundamentalismului — fie şi literar — nu sunt eu omul… Despre A treia forţă: România profundă n-am de spus, pe urmele lui Caragiale, decât atât: a se slăbi…

Ar mai fi Les aventures critiques d’un poète dans le Siècle des Lumières / Aventurile critice ale unui poet în Secolul Luminilor, musai bilingvă şi… profundă, de vreme ce e dedicată lui Jean-Baptiste-Louis de Gresset, autorul unui poem despre aventurile într-o mănăstire de maici ale unui papagal, pe care profesoara noastră de la facultate ni-l dădea drept exemplu de filipică tocmai la adresa valorilor convenţionale, conformiste, conservatoare (ca să epuizez triada bunului neocon..) Chiar aş fi curios să văd cum se înşurubează istoria lui Vert-Vert în concepţia inflexibilă a celui despre care mai aflu că „denunţă nociva stângă şi falsa dreaptă, atrage atenţia asupra riscurilor care pândesc noua generaţie, se declară «populist» (în sensul de aparţinător poporului), critică «elita» şi ideea de «intelectual», nu dă sfaturi, nu dă reţete, dar îndeamnă: nimic fără Dumnezeu!” Dacă nu mă înşel, în poemul lui Gresset şi-a găsit inspiraţia şi Offenbach, atunci când a compus opera ce povesteşte avatarurile papagalului mort de constipaţie…

Treacă-meargă ideea de „denunţ” al „stângii nocive” şi-al „falsei drepte.” Bine le face! A fi însă „populist”, „anti-elitist” şi „antiintelectual” şi, totodată, pătruns până în ultima fibră de ideea de Dumnezeu, mie îmi sună de-a dreptul… fundamentalist. Primul (şi ultimul) lucru la care mă gândesc — dacă mai punem şi partea cu „profunzimea” — e comunismul mistic. Sau fascismul, la fel de „mistic” şi el. Ceea ce nu e, totuşi, o contradicţie în termeni: ce altceva au fost Lenin şi Stalin (în cazul lui Djugaşvili, lucrurile chiar se înnădesc comic: un seminarist ajuns mai-mare peste slujitorii lui Anticrist!)

N-am să insist prea mult pe aceste prostioare, c-aşa e în democraţie: e loc pentru toată lumea! Simt însă nevoia să-mi înăspresc glasul descoperind că acest nou apostol al „profunzimilor româneşti” nu e cu nimic mai breaz decât turnătorii din vremea lui Ceauşescu. Şi măcar de-ar turna fără să mintă! Aflat la studii în America, omul s-a pus gospodăreşte pe treabă. A identificat un intelectual-sponsor, a cărui bunăvoinţă a obţinut-o şi căruia a început să-i furnizeze informaţii despre lumea din care provine. E vorba, în cazul de faţă, de Paul Edward Gottfried, autorul câtorva cărţi de politologie. Profesorul de la Elizabethtown College nu e chiar fitecine în lumea teoriei politice şi a „paleoconservatorismului.” În ciuda prestigiului, Paul Gottfried ni se dezvăluie drept un om frustrat. Iată-l cum scrie, într-un recent articol în care amestecă adevăruri de valabilitate generală şi înduioşătoare suferinţe personale: „Un tânăr prieten român, care-mi traduce cărţile în limba lui, mi-a trimis de curând cea mai recentă carte a lui Vladimir Tismăneanu, gânditor social român şi profesor de ştiinţele guvernării la Universitatea din Maryland. Fantasies of Salvation e o carte subţire, discursivă apărută la Princeton University Press. Aceeaşi editură mi-a tipărit şi cartea After Liberalism, dar ulterior editorii au găsit analizele pe care le făceam multiculturalismului insuficient de progresiste pentru a justifica publicarea celorlalte lucrări ale mele.”

Până aici, semnalez trei inexactităţi şi o frustrare. Prima inexactitate: Fantasies of Salvation, apărută în 1998 (tradusă în româneşte, în 1999, la editura Polirom, cartea a făcut între timp şi o spectaculoasă carieră internaţională) nu e „cea mai recentă” („the latest”) publicaţie a lui Vladimir Tismăneanu. A doua: nu e o carte „discursivă”, în sensul general — şi în română, şi în engleză — al acestui cuvânt. Dimpotrivă, e un volum ce studiază, folosind tehnica razelor concentrice, câteva din miturile care au făcut şi fac ravagii în Europa de după căderea comunismului. În fine, nu e nici „subţire”: e o carte de 220 de pagini, tipărită cu litere mici, ceea ce cred că ar corespunde unui manuscris de aproximativ trei sute de pagini-standard. Asta dacă dl. Gottfried nu va fi dat un sens figurat cuvântului. Dar atunci ar fi trebuit să facă şi demonstraţia „subţirimii” de substanţă a volumului. În locul domniei sale, n-aş fi folosit nici în ruptul capului argumentul cantitativ, de vreme ce cărţile pe care i le-am putut identifica pe site-ul amazon.com au, în ordine, următoarele numere de pagini: 158, 208, 200, 154, 196! Amănunte, veţi spune. Nu tocmai. Cine se arată atât de relaxat în manipularea datelor şi a cuvintelor, dar emite judecăţi definitive, nu-mi trezeşte neapărat încrederea. Şi, în plus, stilul e omul!

Las deoparte şi disperarea — poate legitimă — a intelectualului căruia o editură de prestigiu planetar refuză să-i mai publice cărţile. Nu discut nici perspectiva d-lui Gottfried asupra cărţii lui Vladimir Tismăneanu, de vreme ce e doar un atac puternic ideologizat, pur emfatic, departe de adevărurile factuale şi de poziţiile rezonabile (din punctul meu de vedere) asupra tumultuoasei istorii europene a ultimelor decenii. E şocantă însă uşurinţa cu care dl. Gottfried preia şi ridică la rang de adevăr absolut informaţiile puse pe tavă de sicofantul de ultimă oră: „Potrivit prietenului meu român, Mircea Platon, cruciada lui Tismăneanu şi a cercului său împotriva Dreptei tradiţionale (dar nonexpansioniste) a fost cea care le-a îngăduit lui Corneliu Vadim Tudor şi Partidului România Mare să treacă în uitare colaborarea cu Ceauşescu şi să formeze o mişcare naţionalistă agresivă.”

Recunosc că în prima clipă am izbucnit în râs: chiar aşa, domnu’ Platon, chiar aşa?! V-o fi prieten dl. Gottfried, dar cu adevărul staţi prost de tot… Despre care Tismăneanu vorbiţi? Despre apropiatul lui Corneliu Coposu şi-al ideologiei sale nu tocmai de stânga? Despre cel pe care, recent, îl defineaţi drept un „guru al dreptei «populare»”? Despre neîmpăcatul adversar al ideologiilor extremiste? Despre subiectul atâtor atacuri ignare desfăşurate tocmai în revistele lui Vadim Tudor? Sau despre intelectualul a cărui strălucire nu vă lasă să moţăiţi pe prăfuitele bucoavne interbelice? Pe ce vă bazaţi când deschideţi atât de larg baierele dezinformării? Ce probe aveţi? Unde şi când a atacat Vladimir Tismăneanu „dreapta tradiţională”? La ce personaje, evenimente, formaţiuni politice faceţi trimitere?

Există măcar o singură frază în opera deja vastă a lui Vladimir Tismăneanu care să susţină, fie şi perifrastic, o asemenea gogomănie? Poate-aţi uitat că Vadim a fost creat de Petre Roman şi Iliescu tocmai cu scopul de a-i discredita pe intelectualii critici din categoria lui Vladimir Tismăneanu! Ca unul care-i cunosc suficient de bine scrisul, care am petrecut cu el mii de ore discutând despre viaţa publică şi politică a României, inclusiv a celei interbelice, depun, cu toată seriozitatea, mărturie că ne aflăm în faţa unor invenţii născute din ură personală, frustrare şi resentiment.

Nu pot să nu mă întreb, confruntat cu asemenea acte de mistificare grosolană, de ce-om fi noi, românii (şi cu atât mai abitir „românii profunzi”) atât de defecţi? De ce, atunci când avem de ales între adevăr şi minciună, alegem minciuna? De ce preferăm ticăloşia onoarei? Ce ne împinge spre turpitudine, înşelătorie, linguşeală scabroasă, călcarea în picioare a minimei demnităţi? Mi-am pus speranţa că o dată cu dispariţia generaţiei estropiate moral de experienţa comunistă vom asista la renaşterea unei Românii a tinerilor ce respiră doar pentru adevăr. Iată că, zi după zi, lista „netrebniciei româneşti” se îngroaşă cu personaje recrutate tocmai dintre cei a căror lipsă de Dumnezeu nu e indusă din exterior, ci produsă de propria, deplorabila „profunzime”.

Mircea MIHĂIEŞ