If you want to know the truth: Salinger si nevrozele eternei adolescenţe

A incetat din viata, la 91 de ani, J. D. Salinger, legendarul autor care, in urma cu sase decenii, a revolutionat proza americana. Nu a murit tanar ca Rimbaud, insa, asemeni acestuia, s-a retras din lume, a parasit spatiul public devreme, agasat de zgomotul si furia modelor efemere, specioase si apasatoare. Pentru generatia mea, bombardata cu nuvele si romane sovietice imbibate de stupid idilism pionieresc, aparitia in romaneste, in minunata traducere datorata Catincai Ralea, a romanului De veghe-n lanul de secara a insemnat evadarea din cosmosul totalitar. Gratie lui Salinger, multi dintre noi am invatat sa respiram.  Ne intalneam atunci, cred ca era in 1964, cu un alt limbaj, cu o alta viziune despre timp, adevar si suflet.  Tot astfel, am citit povestirile lui Salinger ca pe tot atatea prilejuri de a ne regasi, genial sublimate literar, propriile anxietati, febricitari, dubii, disperari.  Cum era sa stiu, sa banuiesc, sa presimt ca intr-o zi voi ajunge sa traiesc in America si ca prin familia sotiei mele voi fi geografic legat de “uncle Wiggily”, “unchiul scrantit din Connecticut”?

Poate ca dintre toti prietenii mei de atunci cel mai apropiat de anti-eroul lui Salinger era Zaza (Radu) Ioanid, fiul pictorului Costin Ioanid si al artistei plastice Ada Ioanid, varui lui Andrei Doicescu si al Cristinei Grant, cel care avea sa devina operator la televiziune, personaj fabulos care s-a stins din viata acum vreo zece ani.  Zaza (noi ii spuneam si Zazone) locuia la ultimul etaj in casa unchiului sau, marele arhitect Octav Doicescu, la coltul dintre strada Herastrau si actualul Bulevard Mircea Eliade, acolo unde se afla acum sediul revistei Dilema Veche.  Romanul lui Salinger era una din cartile sale favorite.  De o inteligenta scaparatoare, cu un umor nebun, Zaza nu a intrat niciodata la vreo facultate (Salinger insusi a avut relatii problematice cu scoala). Ma intreb daca Zaza nu si-a construit si ni si-a incheiat viata inspirat de experientele lui Holden Caulfield.

Fiul meu Adam a citit cartea anul trecut, la 14 ani, fiind recomandata la cursul de literatura anglo-americana din clasa a opta.  A scris un eseu pe acest subiect.  S-a identificat si el, asemenea atator adolescenti americani, cu personajul hipersensibil, inocent, derutat, casabil, vulnerabil si idealist, alter ego-ul unui scriitor pe cat de autentic, pe atat de enigmatic.

Intr-o istorie a celor mai originale si memorabile inceputuri de roman, este cert ca aceste randuri care deschid Catcher in the Rye vor figura proeminent:

“If you really want to hear about it, the first thing you’ll probably want to know is where I was born and what my lousy childhood was like, and how my parents were occupied and all before they had me, and all that David Copperfield kind of crap, but I don’t feel like going into it, if you want to know the truth.”