Cainii de paza ai comunismului dinastic: Dinu Sararu si ceilalti

Public mai jos un text scris special pentru acest blog de criticul si istoricul literar Angelo Mitchievici, unul dintre cei mai atenti si rafinati cunoscatori ai fenomenelor ideologice din Romania totalitar-comunista. In spiritul Monicai Lovinescu si al lui Virgil Ierunca, textul este un extrem de riguros si bine informat apel la neuitare, un protest impotriva disparitiei (voite sau nu) a criteriilor etice in discutia asupra regimului criminal si ilegitim. Activistii literari hiper-zelosi gen Sararu, recrutati si promovati de-a lungul anilor de Paul Niculescu-Mizil, Ion Iliescu, Suzana Gadea, Tamara Dobrin, Mihai Dulea, Miu Dobrescu, Eugen Florescu si Ion Traian Stefanescu, au fost cei mai inversunati sustinatori, complicii celor numiti, pe drept cuvant, cainii de paza ai dictaturii. Au facut deci parte din haita propagandistica a unui timp al mizeriei morale, materiale si spirituale.  Ei se pregateau sa devina ideologii urmasului la tron, scriau de-acum cronica sicofantica a epocii de glorie a celui care se visa un Kim Jong-il al Romaniei.  (VT)

Să nu confundăm un activist literar cu un disident!

de Angelo Mitchievici

Este întristător să vezi ieşind la rampă într-un ziar respectabil, Evenimentul Zilei, (27 ianuarie 2010) un personaj ca Dinu Săraru intervievat cu inocenţă de doamna Marinela Raţă şi lăsat în voie să debiteze minciuni să-şi construiască cu nesimţire legenda de disident sub acoperire (şi ce acoperire mai bună ar fi fost decât aceea de membru supleant al CC al PCR). În ce-l priveşte pe Dinu Săraru, asum un punct de vedere pe baza faptului că sunt printre puţinii dacă nu unicul care i-a citit aproape întreaga operă după 1989, rezultatul acestei lecturi găsindu-se în studiul meu „Tangouri celebre: dragostea şi revoluţia” din Explorări în comunismul românesc vol III, (Editura Polirom, 2008, coautori Paul Cernat şi Ioan Stanomir). A fost un chin lectura elucubraţiilor acestui prozator de maxime ruginite şi ficţiuni mirobolante cu activişti aristocratici sau frământaţi existenţialist de dileme morale, dar m-a ajutat să înţeleg spiritul timpului şi mecanismele de legitimare socială în ultimul deceniu de comunism.

Cariera lui Dinu Săraru (Păturică) este una tipică pentru regimul ceauşist care avea nevoie de legitimare culturală, dar fără opoziţie intelectuală, cu alte cuvinte, de exercitarea unui control nu din afara sistemului, – pentru aceasta erau personaje de talia intelectuală a Suzanei Gâdea care spunea că 20 de viori într-o orchestră este prea mult, putând fi înlocuite cu 10 care să cânte mai tare – cât mai ales din interior. Informatorii şi o serie de scriitori au exercitat rolul de câini ai dictaturii, precum Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, alţii, precum Adrian Păunescu sau Dinu Săraru, au  jucat rolul de interfaţă prietenoasă între scriitori şi Partid. Ascensiunea fulminantă a lui Dinu Săraru se datorează obedienţei faţă de regim a scriitorului şi capacităţii sale de a se strecura într-o lume alunecoasă a intrigii şi delaţiunii tocmite şi benevole. Mircea Zaciu în Jurnalul său îl înregistra corect ca fiind omul lui Popescu- Dumnezeu, alături de Adrian Păunescu şi alţii. Personalitate odioasă, eminenţă cenuşie a regimului, Popescu-Dumnezeu, celebru pentru memorabila frază lătrată subordonaţilor, „Fă ce-ţi spun!Auzi? Sunt Dumnezeul tău!”, nu tolera decât oameni de aceeaşi factură, de aceeaşi compoziţie sufletească.

Cariera lui Dinu Săraru a debutat frumos, din succes în succes, astfel că între 1960 şi 1963 ocupă postul de secretar de redacţie la revista Secolul XX, şi între 1964 şi 1968 la revista Luceafărul, în 1963 era redactor la Scânteia tineretului, ziar important de propagandă comunistă şi un post cheie pentru ascensiunea pe linie de Partid, iar între 1969 şi 1977, readactor-şef adjunct, şi apoi redactor-şef al Redacţiei Culturale a TVR, o zonă în care propaganda necesita o digitaţie mai fină, dar nu mai puţin eficientă. Astfel de posturi nu erau ocupate la întâmplare, funcţia reprezenta o omologare într-o ierarhie în care se înainta controlat, un rit de trecere în care erau verificate fidelitatea faţă de Partid, eficienţa în a exercita munca de propagandă, capacitatea de a relaţiona cu superiorii, cu alte cuvinte familiarizarea cu cercurile puterii. Cert este că Dinu Săraru devine director la Teatrul Mic în 1977, funcţie pe care o păstrează până în 1989 şi din 1979 director şi la Teatrul Foarte Mic. Postul era unul strategic, teatrul alături de literatură fiind una dintre zonele cele mai permisive în ceea ce priveşte ricoşeurile ironic-critice la adresa regimului, de aceea un om de încredere ca Dinu Săraru era oportun în această funcţie. Dinu Săraru a asigurat un climat de relativ echilibru într-o perioadă când regimul devenise insuportabil însă nicidecum nu s-a transformat într-un disident încurajând spectacole care să pună în discuţie legimitatea regimului dictatorial.

Anul 1979 este anul de graţie pentru Dinu Săraru, an în care acesta devine membru supleant al CC al PCR, treapta preliminară înscrierii sale ca membru cu drepturi depline în Comitetul Central. În condiţiile răcirii relaţiilor dintre Partid, respectiv Ceauşescu, şi membrii USR din cauza măsurilor luate ca urmare a Tezelor din Iulie 1971 de restrângere a libertăţii de exprimare şi a exacerbării aparatului de cenzură, promovarea lui Dinu Săraru într-un eşalon superior, de data aceasta explicit politic, evidenţiază încrederea care i se acorda scriitorului pentru devotament şi subordonare completă. Faptul echivala cu recunoaşterea acestuia ca susţinător al regimului Ceauşescu cu privilegii care decurgeau din această fidelitate: accesul la cantina partidului, la casele de odihnă şi creaţie, la fondurile destinate remunerării generoase a cărţilor sale, la tiraje speciale şi întâlniri cu cititorii organizate de Partid  etc. Pentru a înţelege „disidenţa” lui Dinu Săraru trebuie ştiut că „fronda”, niciodată la scenă deschisă, niciodată asumând un risc real,  – „Da, tovarăşi, s-au făcut şi greşeli! – reprezenta un spaţiu de negociere al obedienţei, nu al libertăţii şi că regimul se baza şi pe o serie de „critici” cu toane, maliţioşi, care mai scăpau câte o vorbă în doi peri, atrăgând atenţia asupra unor evidenţe, dar care nu uitau o clipă să mulţumească Partidului pentru aerul pe care-l respiră şi pentru lumina pe care o dă soarele cu voia lui Ceauşescu. Micile libertăţi care creau platforma unei „disidenţe”, imaginea unui scriitor contorversat, certat cu autorităţile – a nu se uita, membru supleant al CC al PCR – erau decontate în discursuri apologetice de forţă. De fapt, acest joc la două capete era unul de maximizare a preţului scriitorului care-şi scotea condeiul la mezat, un joc nu odată performat de Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu dependeţi de canalele puterii, afişând un devotament canin faţă de Ceauşescu şi consoarta lui. Odată inclus în protipendadă, scriitorul se bucura de o serie de certitudini, printre care aceea a unei vieţi lipsite de griji la adăpost de penuria generală care a bântuit ultimul deceniu de comunism, şansa de a-şi promova odraslele în slujbe avantajoase sau lansarea lor în politică.  Ar fi delicios să vezi câţi dintre actualii politicieni tineri sau prezentatori TV au în CV-ul nedeclarat câte o funcţie majoră în UTC ca prim punct de plecare pentru o glorioasă carieră comunistă care s-a împlinit miraculos în capitalism! La adăpost, „disidentul” de tipul Dinu Săraru (Păturică) clănţănea de două ori din făcli axfisiind o muscă şi-şi primea porţia de salam nu cu soia, ci de soi, adică de Sibiu, oraşul (si judetul) al cărui prim secretar era Nicu Ceauşescu.

Cum Nicu Ceauşescu era desemnat să devină succesorul la tron al lui Nicolae Ceauşescu – într-o excelentă radiografie a comunismului în România, Stalinism pentru eternitate, Vladimir Tismăneanu l-a intitulat comunism dinastic – lupii tineri precum Dinu Săraru urmau să alcătuiască viitoarea curte a beizadelei căruia nu-i mai plăceau de acum greoii Bobu, Verdet sau Tudor Postelnicu, ci tovarăşii lui de crailâc. Dinu era în cărţi, iar Speranţa sa, titlul ultimului roman apărut în preajma revoluţiei, ţinea tocmai de ascensiunea fiului căruia urma să-i slujească cu credinţă. Trilogia Dragostea şi revoluţia vizează prin altele şi această naturală rotire de cadre, un regim mai lax, dar nicidecum o democraţie, Doamne fereşte!, ci un comunism cu faţă umană, mai vesel, cu mai multe privilegii pentru fideli sau cum a spus mai târziu Ion Iliescu, o „democraţie originală”. În articolele strânse în volum în 1987 cu titlul Adevăruri de toată ziua, Dinu Săraru preda lecţia bunului activist, ciclul său romanesc este despre activişti în mijlocul cărora trăia cu adevărat. Nu inteţionez să reiau analiza pe care am făcut-o acestor romane, cei curioşi o pot citi în cartea menţionată mai sus alături de excelentele studii ale lui Ioan Stanomir, Paul Cernat şi Ion Manolescu, însă doresc să formulez o concluzie. Romanele lui Dinu Săraru nu reprezintă decât o falsificare soporifică a imaginii acestei clase privilegiate, decisă să-şi conserve cu orice preţ privilegiile, dezinteresată de catastrofa şi mizeria oamenilor de rând. Înobilându-i fictiv pe activişti prin romanţarea până la melodramă a unor situaţii de tipul „care pe care” specifice pentru subterana comunistă, sau schiţând drame existenţialiste cu mize etic-metafizice, Dinu Săraru îşi asigura simpatia acestora şi un loc de cinste în galeria minciunilor epocale.

Înţeleg de unde răspunsul pe care Dinu Săraru îl dă scurt-mitocăneşte lui Vladimir Tismăneanu. Nu numai Raportul Comisiei Prezidenţiale este de vină, Raport unde Dinu Săraru apare la capitolul Exponenţi ai protocronismului, este suficient să citim Arheologia terorii sau Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului (coautor Cristian Vasile) şi portretele pe care politologul le face câtorva dintre principalii „activişti”, decidenţi politici, pentru a realiza mistificarea lui Dinu Săraru, o mistificare care flata bulibaşele comuniste, căzute într-o stare de prostraţie encomiastică, răsuflând greu între un cotlet şi un spriţ şi străduindu-se să piardă cât mai credibil partidele de şeptic cu savanta de renume mondial şi pe cele de volei cu sportivul Ceauşescu. În definitiv, Conu Dinu se pregătea pentru acest post şi înaintarea sa în grad ar fi venit negreşit sub domnia lui Nicu Ceauşescu ca o încununare de lauri pe o frunte asudată de şef de sală.

Ion Iliescu a recunoscut şi şcoala de partid a activistului literar şi calibrul său umanist-socialist şi l-a numit director al Teatrului Naţional, ca răsplată pentru susţinerea în campania electorală din 2000. Cred că două prezenţe mi s-au părut absolut execrabile de-a lungul perioadei postdecembriste, prezenţa lui Paul Everac ca director al Televiziunii Române şi în a a doua fază a tranziţiei, prezenţa lui Dinu Săraru ca director al Teatrului Naţional.  Un al doilea gest care-l defineşte pe politrucul odios este tratamentul pe care i l-a aplicat unui autentic om de teatru, Andrei Şerban, regizorul Trilogiei antice, cel care aducea un nou suflu teatrului românesc după revoluţie, aşa cum regizorul încerca să creeze o nouă şcoală de teatru. Dinu Săraru îi propunea ironic lui Andrei Şerban să vină să monteze piesa Apus de soare a lui Delavrancea, care a fost ulterior montată de Dan Piţa, un spectacol grotesc-triumfalist, senil, menit să sublinieze încă odată declinul îngrozitor al Teatrului Naţional după plecarea lui Andrei Şerban. Desigur, acest spectacol n-a mai deschis festivalurile internaţionale, n-a mai adus premiile pe care Trilogia le-a adus, dar ceea ce a contat a fost triumful miştocăresc al impostorului, autor al unei piese proaste, Crimă pentru pământ, jucată până la refuz şi plictiseală câteva stagiuni la rând. Mitocănia, superbia tâmpă, găunoşenia, iritarea umectată de salivă, suflul scurt al înjurăturii din rărunchi şi trepidatul din copită au alcătuit împreună replica activistului literar căruia îi era devoalată impostura. La fel şi reacţia în cazul lui Vladimir Tismăneanu, care la rândul său dezvăluie impostura acestui personaj duplicitar care-şi reşapează acum imaginea bazându-se – corect – pe lipsa de memorie a tribului şi pe nepăsarea generalizată a obştei preocupată de probleme mult mai grave decât apariţia din trecut a unui erou cu obezitate morală, târând săbiuţa ruginită a disidenţei ca pe un ţucal găurit.

Partea proastă este că un personaj de această talie din care mai sunt câteva exemplare active, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, pot trece din ignoranţă drept ceea ce se dau, patrioţi exemplari, disidenţi care au ros măruntaiele regimului, i-au mâncat ficaţii, l-au pus la pământ, l-au băgat în dambla, fini diplomaţi care au urzit revoluţia la chiolhanele tovărăşeşti, mâncând şi conspirând, conspirând şi digerând. Se bazează pe faptul că nimeni nu are nici timp şi nici chef să le citească opera, darămite textele de adeziune, fierbinţile pupături omagiale, textele gnomice de sfătoşenie activistă, precum la Săraru, nimeni nu are timp să privească mai atent nişte cariere construite prin oportunism, intrigă şi pupincurism arzător, nimeni nu doreşte să scotocească în mizeria lor sufletească, în debaraua plină de schelete. Se bazează pe această ignoranţă, comoditate, poate şi sastiseală a unui public care nu mai este interesat de trecut pentru că este îngrijorat de viitor, pentru a apărea din senin cu o nouă identitate, o nouă croială,  cu aerul fals cucernic al ticăloşilor ieşiţi la pensie, memorând asemeni bunicilor senili nepoţilor creduli acelaşi moment glorios: „Şi atunci le-am zis: ocupaţi scările, ocupaţi scările!” În cazul lor se impune cu necesitate exerciţiul de memorie, nu atât pentru a devoala impostura, cât mai ales de a pune la adăpostul unei memorii pioase victimele reale şi fără diplomă ale comunismului, pe disidenţii legitimi, toţi cei care nu mai pot acorda un interviu şi cărora le datorăm demnitatea curajului şi a rezistenţei. Să-i lăsăm pe aceşti activişti literari acolo unde le este locul: lada de gunoi a istoriei.