Discipolul lui Fidel Castro si al lui Juan Domingo Peron, colonelul Hugo Chavez, nu se dezminte. Intrucat ambasadorul desemnat al Statelor Unite in Venezuela a indraznit sa mentioneze in cadrul audierilor din Congres abuzurile comise de regimul acestui caudillo leninist, liderul de la Caracas a declarat ca ii va respinge acreditarea. In acelasi timp, in Cuba, disidentii sunt arestati, prigoniti si hartuiti. Fratii Castro au anexat in chip fraudulos mitul lui Jose Marti, Chavez se pretinde reincarnarea lui Simon Bolivar (care nu era nici anti-american, nici anti-liberal). Recomand aici un blog care ar trebui sa-i puna pe ganduri pe cei care ne asigura ca Hugo Chavez nu este chiar un dictator. Ca a dezvoltat “in chip original” ceea ce se cheama grassroots democracy. Ca fratii Castro sunt de fapt victimele unui complot propagandistic urzit de “complexul militar-industrial”. Ca a existat un “miez onest” al comunismului, desfigurat de stalinisti. Ca memoria lui “Che” Guevara este denigrata de cei care uita ca, vorba lui Victor Ponta, acesta “a reprezentat în anii ’60 ideea unui om care se bate cu un sistem rău.” Este salutar faptul ca liderul PSD a aflat intre timp despre rolul lui “Che” in crimele regimului castrist si despre notoriul sau esec la Banca Nationala a Cubei. Dar ramane chipul imaculat al misticului Revolutiei tricontinentale, extazul martirologic, religia seculara a “omului bun care se bate cu sistemul rau”.
O stanga credibila nu se poate agata in continuare de icoane mucegaite, iremediabil compromise, are nevoie de o regandire a propriilor traditii, de o despartire deschisa si lipsita de ambiguitati de intreaga mostenire a bolsevismului, in oricare din incarnarile sale. Este de pilda ceea ce a facut inca din anii 80 un Teodoro Petkoff, militantul socialist (ex-comunist, ex-guerrillero, ex-revizionist marxist, ex-candidat prezidential) care a devenit unul dintre principalii adversari ai lui Chavez. Tal cual, cotidianul condus de Petkoff, este o reduta a opozitiei democratice intr-o Venezuela in care chavismul, acest conglomerat sincretic de marxism, leninism, castro-guevarism, corporatism populist, fals egalitarism, anti-americanism si xenofobie (in care transpar si elemente de antisemitism), incearca sa monopolizeze sfera publica. Despre situatia politica si intelectuala din Venezuela lui Chavez scrie un articol remarcabil profesoara Laura Ymayo Tartakoff de la Case Western University (“The Presence of Sofia Imber”, Society, January-February 2010). Poate ca admiratorii nu totdeauna bine informati ai lui Chavez si-ar tempera entuziasmul daca ar consulta cartea lui Carlos Raul Hernandez, Agonia de la democracia, despre tribulatiile “socialismului bolivarian”.
Blogul lui Yoani Sanchez desfide socialismul real, acel univers in care tot ceea ce nu este interzis este obligatoriu (si invers). Opozitia underground cubaneza se inscrie pe linia inaugurata de Charta 77, de Solidaritatea, de miscarile civice autonome din celelalte state sovietizate. Sub ochii ingroziti ai unei nomenklaturi in coma, in Cuba are loc reinventarea politicului, renasterea societatii civile. Cititi in acest sens excelentul articol de Alexandru Gabor aparut in revista 22.
Un grup de studenţi ai Facultăţii de Ştiinte Politice, SNSPA (Laura Dănescu, George Matu, Miruna Spătaru, Cristina Stoian, Andrei Vlăducu) a lansat versiunea românească a blogului Generacion Y, completând astfel traducerile existente din spaţiul excomunist. Salut aici aceasta initiativa nascuta din convingerea ca libertatea este o valoare universala.
http://generacionyro.wordpress.com/
http://www.revista22.ro/noul-samizdat-generacion-y-8697.html
PS (14 august 2010)
Am postat ieri comentariul de mai sus. Iata ce intre timp am aflat despre tratamentul criminal aplicat de stalinistii din Coreea de Nord celor care lupta pentru libertatea credintei. Inca o reomandare pentru cei care isi inchipuie ca anticomunismul este un fel de marota a unor intelectuali lipsiti de darul compasiunii sociale. Comunismul real, nu cel teoretic, nu cel din tomurile cu sofisticate trimiteri la Rousseau, Fichte, Hegel, Marx, Lukacs, Gramsci, Althusser si Lacan, este un sistem care respinge, mutileaza, denatureaza, distruge, anihileaza diferenta, individualitatea, ceea ce un mare poet polonez, Aleksander Wat, numea omul interior. Comunismul persecuta orice religie traditionala pentru ca urmareste sa-si impuna suprematia absoluta ca religie seculara. Teofobia comunista (un subiect cu o consistenta bibliografie) este direct legata de celelalte fobii proprii acestui sistem (ca si fascismului): axiofobia, mnemofobia si noofobia. Practicile si miturile bolsevismului originar, deci cel care premerge ascensiunii lui Stalin in fruntea ideocratiei leniniste, sunt impregnate de aceste resentimente. Ganditorul crestin rus Semion Frank, expulzat de Lenin pe faimosul “vapor al filosofilor”, avea dreptate sa-i descie pe bolsevici drept “calugari militanti ai religiei nihiliste a satisfactiei pamantene”. De fiecare data cand ma intalnesc cu argumentatii care incearca sa legitimeze comunismul prin referinta la tensiunile si disparitatile democratiilor liberale, imi revin in memorie cuvintele lui Camus: “Niciunul dintre relele pe care totalitarismul incearca sa le remedieze nu este mai rau decat totalitarismul insusi”. Si asta pentru ca totalitarismul este Raul radical.
tismaneanu.wordpress.com 