Adrian Paunescu, rapsodul comunismului dinastic (Updated)

Updated (8 noiembrie 2010)

Dupa betia propagandistica a week-endului, dupa avalansa de ditirambi pentru geniul intre genii, dupa potopul de invective azvarlite catre cei care n-am inteles de ce trebuie slavit tobosarul “Epocii de Aur”, a sosit ceasul trezirii, the morning after.  In diverse ziare si reviste se aud vocile normalitatii. Intelectualitatea democratica raspunde valului revansard.   Recomand in mod deosebit excelentul articol al Rodicai Palade din  editia online a revistei 22:

http://www.revista22.ro/articol-9306.html

Recomand in egala masura interventia lui Andrei Cornea de la TVR de duminica seara:

http://www2.tvr.ro/webcast/WebPlayer2.php?file=rtmp://othala.tvr.ro/rec/DATA-2010-11-07-12-50.flv&name=Ultima%20editie

Pe platforma contributors.ro au avut loc discutii care ar merita poate stranse intr-un volum (reactii le articolele publicate acolo). Iata o interventie ce mi se pare ca sintetizeaza miezul problemei in spiritul eticii neuitarii formulata de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca:

miop spune:

07/11/2010 la 17:55

Totalitarismul odata venit la putere inlocuieste invariabil toate talentele de prim rang cu sarlatani a caror lipsa de autenticitate si creativitate constituie cea mai buna garantie a loialitatii lor. Acesta a fost contextul in care Adrian Paunescu a preferat pactul cu puterea si a renuntat la literatura autentica in favoarea propagandei de partid. Personalitatea sa deliranta si grandomana, cinismul sau oportunist, a gasit in cultul personalitatii lui N. Ceausescu mediul potrivit. Faptul de a minti sistematic o lume intreaga nu se putea realiza decat in conditiile unei guvernari totalitare, cand calitatea de fictiune ideologica a realitatii de fiecare zi distorsioneaza pana si cele mai mici detalii. Exact in aceasta distorsiune toxica si isteroida a gasit Adrian Paunescu domeniul sau de excelenta, in care se declara, orgolios, superior intregii structuri de propaganda a PCR. Dominatia totalitara se straduieste sa organizeze infinita pluralitate a fiintelor omenesti ca si cand intreaga umanitate ar fi doar un singur individ golit de tot ceea ce ii conferea unicitate si multiplicat pina la dimensiunea unei mase indistincte si perfect manipulabile. Neobosit in efortul sau de a se face util lui N. Ceausescu in proiectul sau de creare a OMULUI NOU, Adrian Paunescu a devenit el insusi un asemenea exemplar, cu toate tarele de rigoare. Imoral dar sentimental, nomenklaturist dar lacrimos iubitor al celor saraci. impetuos oportunist dar declarat indragostit pe viata de Ceausescu, cabotin de o irepresibila limbutie, Adrian Paunescu a sfirsit prin a fi propria sa caricatura, un impostor al omului care ar fi putut fi daca nu intilnea ideologia.
Alain Besancon are cateva randuri de-a dreptul edificatoare pentru intreg fenomenul totalitar: “In jurul distrugerii fizice – imensul osuar, devastarea pamantului, aspectul cel mai evident al dezastrului, asupra caruia se concentreaza studiile si masuratorile – se intinde un domeniu invizibil, unde ravagiile sunt probabil mai extinse, afecteaza mai multa lume si vor fi mai greu de reparat: distrugerea mintilor si a sufletelor.” De aceea grotescul spectacol media al Funeraliilor cu onoruri militare de la Cimitirul Bellu din Capitala, in apropierea mormantului lui Mihai Eminescu, pe care ar dori sa-l paraziteze daca nu-l poate obtura, evidentiaza mai ales falia existenta intre cele doua Romanii, una a omului nou, resentimentara, revansarda, combativa, si cealalta a supravituitorilor comunismului, ezitanta intre aspiratii febrile de redemptiune europeana si spaime adinci venite din anii in care Adrian Paunescu parea de neoprit.

Incetarea din viata a unei personalitati publice ne obliga sa analizam, cu argumente precise, meandrele si implicatiile unei biografii. Despre morti, ca si despre vii, trebuie spus adevarul. Cine citeste cartea de convorbiri cu Petru Dumitriu Pactul cu Diavolul de George Pruteanu, stie ca autorul Cronicii de familie s-a cait cu durere si smerenie pentru exaltatele sale romane sale staliniste Pasarea furtunii si Drum fara pulbere.  Anii de exil au fost ani de necontenita sfasiere interioara in care apropierea de Dumnezeu a fost o incercare de a rascumpara, de  a expia un trecut culpabil.  Marele poet care a fost A. E. Baconsky a regretat deschis versurile comuniste de tinerete, si-a redobandit onoarea si a devenit un critic necrutator al utopiei totalitare.  Generatia mea a invatat din scrierile lui A. E. Baconsky ce inseamna poezia autentica pe plan mondial (Sandburg, T. S. Eliot, Frost, Tvetaieva, Ahmatova, Pasternak, St John Perse, Rene Char, Gottfried Benn etc).  Dan Desliu, dupa ce scrisese balade proletar-revolutionare gen Lazar de la Rusca si Minerii din Maramures, s-a despartit de realismul socialist, apoi de “socialismul stiintific”, de marxism, de PCR, de trecutul sau stalinist, si a devenit, in anii 80 un veritabil disident si un poet remarcabil.  A colaborat, in tara fiind, cu toate riscurile stiute, la revista alternativa de cultura Agora, condusa in SUA de poetul si jurnalistul disident Dorin Tudoran.  I-a scris o biciuitoare epistola lui Ceausescu, citita la Europa Libera.  A incetat din viata tragic in anii 90 fara ca Ion Iliescu, Razvan Theodorescu, Sergiu Nicolaescu, Fanus Neagu, C. V. Tudor ori Adrian Nastase sa-l omagieze cucernic.  Fara ca televiziunile sa transmita non-stop programe in care sa fie comparat cu Eminescu si Balcescu.  Et pour cause..

Observ, in cazul lui Adrian Paunescu, o bizara cvasi-unanimitate encomiastica, un consens al jelirii provenit nu din pietate (lucru firesc atunci cand cineva inceteaza din viata), ci din admiratie (reala ori contrafacuta) pentru meritele culturale, atatea cate au fost, ale persoanei defuncte. Vocile semnificative au tacut dezgustate, scena a fost ocupata, prin decizie patronala, de jurnalisti ignari si politicieni cu nostalgii comuniste.  Victor Ponta blameaza TVR pentru ca nu a probat devotiune patriotica si nu a transmis in direct ceremonia inmormantarii lui Paunescu.  Discretia, pudoarea, bunul simt, echilibrul au devenit acte antinationale in aceasta perspectiva intoarsa pe dos.  Acelasi Victor Ponta imi raspunde la un text in care protestam impotriva compararii lui Mircea Mihaies si a lui Mircea Cartarescu cu Goebbels, propagandistul en titre al celui de-al III-lea Reich, si cu Alfred Rosenberg, ideologul nazist spanzurat la Nurnberg, acuzandu-ma ca primesc bani din bugetul guvernamental in cadrul IICCMER.  Fals, prin HG de reorganizare a IICCMER din februarie 2010, presedintele Consiliului Stiintific (functia pe care o detin) este neremunerat. Cat priveste atacurile la persoana si fixatiile biografice, conexiunile nomenklaturiste de familie etc, il indemn sa-si consume energia cu colegii din conducerea PSD…

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/un-razboi-interesant-tvr-versus-paunescu-54938.html

Nu trebuie sa faci extenuante cercetari arhivistice pentru a afla cat de mult a contribuit raposatul la idiotizarea tineretului si nu doar a sa prin emisiunile-mamut gen “Antena va apartine”, cum a compromis valorile patriotice pe care se jura ca le slujeste.

http://traianungureanu-tru.blogspot.com/2010/11/daunescu-dumnezeu-sa-l-ierte-si-are-ce.html

Ecou al dramaturgiei cinice de tip paunescian, televiziunile dominante au construit in aceste zile o psihodrama a marii tragedii nationale:

http://cornelcaruntu.blogspot.com/2010/11/tembeliziunile-mogulilor-si-moartea-lui.html

Canonizarea lui Paunescu face parte din actiunea de reabilitare a regimului comunist si de decredibilizare a democratiei.  Daca Paunescu ar fi fost cel portretizat acum drept un cavaler al dreptatii, inseamna ca oameni precum Monica Lovinescu si Virgil Ierunca sunt exclusi din panteonul demnitatii nationale. Oameni despre care, pe buna dreptate, matematicianul Imre Toth scria ca au restabilit binele atunci cand un stat intreg se ocupa cu organizarea raului.  In curand, la Humanitas va apare, in colectia “Zeitgeist”, Jurnalul esential al Monicai Lovinescu. O carte-document despre care scrie Ioana Parvulescu in Romania Literara:

http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/ip41112010Pages%20from%20romlit%2041-2.pdf

Update: Decorat in 2003 de Ion Iliescu cu ordinul “Steaua Romaniei”, Adrian Paunescu a fost inmormantat cu onoruri militare la Cimitirul Bellu (se pare ca este privilegiul celor care au primit aceasta decoratie).  Citesc pe forumul Hotnews:

Oare romanii au uitat cine a fost Paunescu? Si de ce onoruri militare? A fost cumva vreun erou al neamului? Ori vreun general cu merite deosebite??? Romania nu s-a vindecat de trecut si continua sa traiasca in el. Trist. Foarte trist. Un spectacol grotesc care jigneste iremediabil memoria celor care au murit in decembrie 1989. Traim intr-o anormalitate incredibila. Intr-o anormalitate in care slujitorii fostului regim comunist beneficiaza de onoruri de tot felul, onoruri absolut sfidatoare. In viata si dupa. O nerusinare fara margini.

P.S. Singurul care poate sa-l ierte e numai Dumnezeu.

Pe forumul de la contributors.ro:

Domnule Tismaneanu,

am urmarit astazi funeraliile lui AP, remarcand intai de toate emitentul informatiei in sine: televiziunile lui Vantu si antenele celuilalt personaj, Voiculescu. Nu am cautat sa-mi pun inutila intrebare cati din jurnalistii televiziunilor respective au citit opera lui Paunescu, asa cum e ea, mai mult cantitativa. Insasi Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu era, potrivit Realitatea TV,cand “aleea poetilor”, cand “aleea actorilor”. Sau: “Ion si Aldea Teodorovici”. Se demonstreaza , daca mai era nevoie, ca, fara comenzi, jurnalistii mogulilor bat campii. Moartea lui Paunescu a picat manusa pentru mogulasi: doar doar o intoarce decesul unui om in favoarea unicului lor demers: jos cu Basescu. Ba la un moment dat, corespondentul Antenei vorbea despre spirite agitate, jandarmi care cine stie cum vor face fata mutimii….In fine, discursul lui Vadim Tudor, tot cu Basescu in catare..Ce vreau sa remarc dincolo de acestea. In timp ce goarnele mogulilor scoteau din palarie zeci , sute,
mii de “personalitati” din cultura, politica samd care veneau in valuri sa-l conduca pe AP la locul de veci, in realitate colegii de breasla ai lui Paunescu au lipsit in corpore, sa zic asa. Politicieni: Nastase, Ponta, senatorul Bideu si cam atat. Actori, doar Piersic. Folkisti: Socaciu, Vintila si alt “folkist” Gh Gheorghiu, care mesteca guma…In rest asistenta era copios reprezentata de varsta a treia, nu din generatia cenaclurilor…Cam subtire pentru un “poet national”…

Se sterge cu buretele ce a insemnat “Cenaclul Flacara al Tineretului Revolutionar”, faptul ca prin acest fals debuseu se urmarea deturnarea energiilor si intereselor juvenile intr-o directie deliberat autarhica, sovina si anti-occidentala. In timp ce Paunescu putea calatori oriunde in lume, sarmanii sai spectatori, hipnotizati de acest magician cu voie de la partid, nu puteau nici macar visa la asa ceva.  Despre ce a fost “Cenaclul Flacara” scrie cu onestitate Sorin Iliesiu:

Am filmat aproximativ 25 de spectacole din cadrul unui turneu al Cenaclului Flacăra. Spectacolele aveau loc pe stadioane sau, dacă vremea nu permitea, în marile săli ale ‘Caselor de cultură a sindicatelor’. Audienţa era incredibilă. Spectatorii care nu mai aveau loc pe scaune sau pe bănci, stăteau pe jos sau în picioare. Datorită harismei de necontestat a poetului de curte al dictatorului, în conştiinţa pervertită şi-n sufletul hipnotizat al spectatorilor înghesuiţi până la refuz, se năştea realmente câte ceva din omul nou comunist. Nu-mi venea să cred că acesta era chiar omul nou din viaţa reală, nu omul nou din ficţiunea cinematografică despre viaţa reală.

Filmând zeci de mii de spectatori naivi, neştiutori, înspăimântaţi, înfriguraţi, înfometaţi, îndoctrinaţi, lipsiţi de speranţă, veniţi de bună-voie şi nesiliţi de nimeni în tribunele arhipline ale stadioanelor fără instalaţie de iluminare nocturnă dar iluminate de către noi (echipa de filmare) cu o sută de mii de waţi, spectacolele prelungindu-se până în zori, am fost realmente uimit să văd cum în aceşti oameni, aflaţi parcă în transă, se năştea cu adevărat ceva din esenţa sufletului corupt al omului nou.

Povestea omului nou povestită nefiresc în filmele de ‘ficţiune’ de falsă actualitate, se derula în faţa ochilor mei – nu ca o poveste inventată şi comandată politic, ci ca o poveste ireală şi totodată un neverosimil coşmar preschimbat într-o realitate uimitoare în nopţile Cenaclului Flacăra.

http://www.agerpres.ro/media/index.php/comunicate/item/36950-Comunicat-de-pres-Sorin-Ilieiu.html

In fapt, postura de non-conformist a junelui poet Paunescu, reala in anii 60, a disparut fara urme apoi.  A ajuns condotierul osanalelor logoreice, dirijorul unei asurzitoare fanfare a minciunii.  Asemeni idolului sau, avea o nevoie insatiabila de a fi vazut, auzit, aplaudat, adulat. La un pas sa fie linsat, scapat de pedeapsa multimii, a devenit mana dreapta a fostului prim ministru ceausist Ilie Verdet in cadrul a ceea ce s-a numit Partidul Socialist al Muncii.  In august 1991, acest partid saluta lovitura de stat de la Moscova.  Europarlamentarul Gigi Becali depune marturie pentru marele suflet al gloriosului sau amic: “Pentru mine era omul care mă apăra tot timpul, care tot timpul vorbea despre mine şi când aveam probleme. Mi-a sărit public în ajutor.”  Candidatul prezidential al PSD la alegerile de anul trecut, Mircea Geoana, anunta ca nu a pierdut doar un coleg de partid, dar si un bun prieten (de ce nu l-o fi invitat la Washington pe vremea cand era ambasador? Ma rog, pe-atunci MG sprijinea PNT-CD-ul si pe Emil Constantinescu) Fostul ministru ceausist al tinetetului, presedintele de onoare al PSD,  Ion Iliescu, il omagiaza, desi chiar el a fost printre cei indignati candva de mascaradele gigantomane ale bardului de serviciu.  Alt fost candidat prezidential, Adrian Nastase, pluseaza si el cu hiperbole de inspiratie paunesciana:  “Dacă zeii din Olimp puneau să trăiască printre oameni şi geniile – probabil fac lucrul acesta din când în când – Adrian Păunescu a venit să stea o vreme cu noi. Nu am ştiut să-l preţuim, din păcate, aşa cum trebuia, învăţăm acum, se pare, să citim în sufletul lui, prin poeziile pe care le-a scris. Am pierdut un prieten, dar sunt convins că rămâne alături de noi şi vom şti să alegem dintre lucrurile pe care le-a făcut în viaţă ceea ce poate să ne ajute, să ne dea curaj, să ne îmbărbăteze şi să ne înveţe ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara şi oamenii”. Printre putinii care spun adevarul este Corneliu Vadim Tudor atunci cand se declara fratele siamez al lui Paunescu. Chiar au fost siamezi, bardul si tribunul…

Putinii care indraznesc sa reaminteasca cine a fost Paunescu sunt taxati drept “straini de neam” si “lipsiti de respect pentru morti”.  Cam la fel s-a vorbit si cand s-au dus pe cealalata lume un Mihai Ungheanu ori un Paul Niculescu-Mizil.  Cu exceptia Hotnews,din ratiuni care se cer examinate atent, pare sa domneasca un doliu universal care interzice echilibrul evaluativ si aboleste referintele la rolul sau politic (catusi de putin neglijabil si, din punctul de vedere al valorilor democratice, nu unul fast, lucru afirmat si demonstrat in Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania).  Este un nou exemplu din seria acelora care l-au facut candva pe Paul Goma sa scrie, cu obida si disperare, cartea Amnezia la romani. 

Despre Adrian Paunescu sunt multe de spus. A intrat triumfal in literatura, a beneficiat de laude din partea unor critici redutabili. Ani de zile insa Paunescu a acompaniat si a justificat prin versurile sale ideologia oficiala a regimului comunist.  A fost un sacerdot entuziast al religiei politice a ceausismului (spre a relua formularea profesorului Eugen Negrici).  A exprimat nu doar paseismul tribalist al regimului, pretentiiile neo-feudale, dar a contribuit cu sarg la plasmuirea vulgatei sale xenofobe.  Este cat se poate de normal sa-l regrete astazi toti fostii politruci, membrii profitocratiei regimului totalitar si urmasii lor, toti cei care se obstineaza sa creada ca Nicolae Ceausescu, omul care a infometat si a ofensat un popor intreg,  a fost un veritabil patriot.  Nu i-a fost suficient cat l-a cantat pe Ceausescu, cat a venerat-o rimat pe Elena, la moartea lui Nicu Ceausescu a produs un poem interminabil menit sa-l imortalizeze pe “printisor”.   Sfanta Treime a comunismului dinastic si-a aflat in Adrian Paunescu trambitasul privilegiat.  In 1978, dupa ce generalul Ion Mihai Pacepa a ramas in Occident, Paunescu a publicat in Flacara (feuda sa culturala) un poem de o rara vehementa intitulat Blestem tradatorului de tara.  A fost un tobosar neobosit al “Epocii de Aur”.  Un talent real a disparut in abisul servitutii voluntare.  Iata un fragment din Raportul Final direct legat de rolul lui Adrian Paunescu in anii dezonoarei, spaimei si infamiei:

Cenaclul a început în curând să semene, prin rânduială şi gestică, cu săvârşirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita, însă, niciodată să amintească tuturor celor încântaţi de ce văd şi de ce simt că datorează Conducătorului suprem – care vorbeşte prin gura lui – supunere şi iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi şi în colţul acesta de lume, liniştea şi stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei şi regimului lui Ceauşescu. Acest scriitor, prin acţiunile lui, prin personalitatea lui care fascina şi descumpănea, a prelungit existenţa comunismului naţionalist-ceauşist, precizându-i,
cristalizându-i şi întrupându-i doctrina. În schimbul serviciului făcut conducătorului, “Adrian Păunescu” – un nume pe buzele tuturor – a devenit indispensabil şi puternic în ierarhia propagandei, slobod să înfăptuiască, să îndrepte erori, să facă numeroase fapte bune, să acţioneze peste limitele ştiute. A fost citit cu pasiune, versurile lui i-au fost recitate şi cântate cu vehemenţă, cum nu ştim să fi fost vreodată recitaţi şi cântaţi poeţii neamului. Dar nu putem uita că a atras într-o cursă propagandistică sufletele candide ale adolescenţilor, izbutind să deverseze energiile lor explozive în numele supravieţuirii unui regim odios. Din perspectiva dăinuirii acestuia, se poate spune că interzicerea Cenaclului Flacăra – la insistenţa unor membri ai clanului care au profitat de moartea unor tineri în timpul  reprezentaţiei” – a fost cea mai mare eroare tactică a Secţiei de Propagandă a partidului.

Adrian Paunescu nu a fost doar “un om pe niste scari”.  A fost un om incercand (si reusind) sa se catere pe scara puterii, sa obtina un statut unic in Romania mizera a acelor ani, sa invaluie o realitate sordida si umilitoare in vestmintele metaforelor initial seducatoare, ulterior gongorice si pompieriste.  Talentul i s-a stins pentru ca si l-a abandonat.  Oricum, Adrian Paunescu nu a fost doar poet (bun sau rau, dupa gust), ci si un infocat publicist, sef de reviste, animator de spectacole publice in care se facea elogiul dictaturii.  A fost unul dintre arhitectii utopiei ceausiste, a fost el insusi o institutie in acea dictatura.  Am scris un text pentru

www.contributors.ro

Iata concluzia:

Agonia terminala si prabusirea a dictaturii l-au surprins pe Paunescu pe post de lacheu dispretuit si de stapanii invinsi si de sclavii revoltati.  Urmarit de multime pe strazile din centrul Capitalei, a incercat sa se refugieze la Ambasada SUA. A scapat fara o zgarietura. A revenit in registrul public fara ca vreodata sa-si exprime vreun regret. Acelasi Ion Iliescu care candva, ca prim secretar al Comitetului Judetean Iasi al PCR, refuzase sa permita performantele grotesti ale “Cenaclului Flacara al Tineretului Revolutionar” l-a acceptat si l-a incurajat ca politician in cadrul PSDR (azi PSD). A devenit senator, a scos revista cu numele incredibil “Totusi, iubirea”. Literar vorbind, Adrian Paunescu a incetat din viata cu decenii in urma. Moral, la fel. A fost un instrument benevol si primejdios al unui regim criminal pe intreg parcursul existentei sale. Efemera sa rebeliune morala din anii 60 a fost o revolta in genunchi. S-a emasculat etic si a capotat estetic. Am scris despre el in acesti termeni de-a lungul anilor. Nimic din ce s-a petrecut in ultimii ani nu ma face sa-mi schimb punctul de vedere. Dimpotriva.

Recomand articolul lui Dan Tapalaga:

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8008079-mortul-invingator-bulversarea-valorilor.htm

Iata opinia poetului Viorel Padina, autorul “Apelului catre Europa”, text semnificativ al disidenţei romanesti:

A inceput judecata de apoi a poetului Adrian Paunescu…

De asemenea, pe Hotnews:

http://think.hotnews.ro/impostorul-moare-impostura-continua%E2%80%A6.html

Reiau aici unele reactii de pe forumul Contributors.ro

Am plecat de mult din Romania, dar pentru mine numele ‘Adrian Paunescu’ este asociat pe vecie cu o imagine unica si foarte persistenta. Nu este vorba de Cenaclul Flacara, nu este pozitia lui de PSMist refurbished in PDSRist, ci o imagine cu mult mai ‘tailor made’ pe viata mea.

Anume: aveam un unchi de un grad mai indepartat care se intimpla sa fie Vice Secretar de Judet intr-o zona ‘muncitoreasca’ a Romaniei. Nu pot uita cum, in toate vizitele pe care le faceam unchiului (in drum spre bunici), invariabil aveam de-a face cu urmatoarea scena: unchiul usor cherchelit care ne servea cu vinuri ‘de protocol’ si care ne teroriza timp de ore in sir recitind poezii din ultimele volume ale lui Paunescu (el avind toata colectia obtinuta ‘pe sub mina’ in baza functiei sale).

In mintea mea de adolescenta, a ramas intiparita o combinatie de elemente care mi se par simbiotice (si simbolice): unchiul meu cu caracterul lui indoielnic (cazul clasic al copilului de la tara ajuns ‘tovaras de nadejde’ constructor al comunismului) care, dupa ce ca primise cartile (si vinul, ca tot veni vorba) in virtutea pozitiei sale de activist-nomenclaturist, avea placerea duplicitara de a se pretinde ‘curat’ si ‘nepatat’ de regim, citindu-ne cu obstinatie acele acele versuri ale lui Paunescu despre care ai fi putut spune ca au un subinteles subversiv, sau acele versuri patetic-patriotice cu care unchiul probabil simtea ca isi justifica pactul cu regimul.

Oricum, scena repetata mereu de-a lungul anilor, imi crea intotdeauna o greata de care nu ma pot dezbara, greata care imi revine instinctiv cind este mentionat numele ‘Adrian Paunescu’: automat, revad scena cu unchiul, volumele de poezii si sticlele de vin ‘pentru export’.

De prisos sa spun, unchiul este bine sanatos, cu o pensie de 2000 EURO, cu cabinet de avocatura in centru orasului in care era cindva vice-secretar, si cu volumele paunesciene inca pe raft. Daca in cazul unchiului pot intelege eventualele lacrimi in fata televizorului in zilele astea, nu pot insa intelege lacrimile din partea celor care nu au fost nomenclaturisti si care il depling pe genialul poet. Dar ce inteleg, in toata combinatia, este ca acesti non-nomenclaturisti plingaciosi sint aceiasi spalati pe creier (de Paunestii de ieri si de azi), care ii permit unchiului sa aiba o pensie uriasa, si care merg la el la cabinet cu confidenta ca ‘a fost un om de vaza, avem incredere in el’. Deci, pina la urma, intr-adevar opera lui Paunescu va dainui, asa cum si-a dorit-o. Dar nu va dainui prin versurile in sine, ci prin mutilarea mentala pe care opera lui a reusit-o asupra publicului: cei care spun ‘a fost el lingau si vindut regimului, dar a fost un poet genial (? – ca doar cine
va trebuia sa preia coroana de ‘geniu al Carpatilor’)’ sau ‘o fi fost el poet de curte, dar despre morti numai de bine’ (brusc intervine filonul religios in discutie).

Da, da, stiu ca in scoala sintem invatati sa nu confundam autorul cu opera sa, dar in cazul lui, cu tot efortul, nu prea reusesc sa vad opera de dincolo de compromisurile morale. Si sincer vorbind, lasind la o parte odele, am citit citeva pooezii postate ici-colo de fani neconsolati in zilele astea, si nu prea reusesc sa le gasesc valoarea artistica, mi se par destul de zaharisite ca si continut – numai bune pentru unchiul activist, sa le citeasca si sa ii dea lacrimile linga paharul de Cotnari.

Mircea Mihaies spunea cindva ca scrierile lui Coelho sint un fel de guma de mestecat pentru ochi si minte. Daca asta e Coelho (pe care il pot digera cu usurinta, intrucit in definitiv nu face decit apologia unor valori etice universale), despre Paunescu ar trebui spus ca versurile lui sint un fel de seminte de floarea soarelui/bostan pentru neamul romanesc: ceva foarte national, care se consuma in masa, pe stadioane, un obicei pe care intelectualii rasati nu il au, dar care e foarte raspindit in rindul claselor de jos si de mijloc (ultimii cu pretentii foarte clare de intelectualism).

 

Ioana Munteanu scrie:

Oh, domnule Tismaneanu, se poate? Va luati de Marele Poet, de Artistul Genial, de Sufletul Natiunii? Sinteti incremenit in ura, nu discerneti intre om si poet. Toata natia romana, de la cei mai modesti manelisti, de la cele mai harnice gospodine si cele mai talentate coafeze la ingineri, reporteri, politicieni, cu totii s-au trezit, peste noapte, poeti. Oameni care, in mod obisnuit, nu dau doi bani pe activitatea complet anacronica si cu totul impotriva spiritului vremii de a scrie poezie, ei bine, toti acei oameni care, in mod obisnuit, si-ar sfatui fiii sa se tina departe de literatura ca dracul de tamiie se socotesc azi atinsi de harul artistic si aparatori ai Muzelor. Sint foarte fermi in ierarhizari, isi amintesc brusc de toti autorii adormiti in manuale sub povara dezinteresului general pentru cultura si se grabesc sa il aseze pe Poet in cartea de aur a marilor clasici. Curios fenomen!
Starea de spirit pe care a creat-o Paunescu, acel amestec perfid de exaltare juvenila, transa a unei religiozitati atee, amoralitate cronica, senzatie de a iesi din chingile neputintelor stravechi, nevoie disperata de a impartasi bucurii colective indelung asteptate intr-o istorie mai mult decit frustranta, lipsa de repere morale si politice, nationalism latrator, confuzie gregara etc. – starea de spirit a Cenaclului Flacara e mult mai durabila decit am fi crezut.
Nu deranjati natiunea etern tinara, subit convertita la Poezie! Nu spuneti nimic rau despre Bard! Si ce daca a mai gresit si el, oameni sintem cu totii… Si nimic nu i se poate imputa celui de-al doilea Eminescu al nostru!