Cine a fost Nicu Ceausescu? Ispita comunismului dinastic (Epilog)

Adevaratul succesor al lui Nicolae Ceausescu nu a fost Nicu. Autenticul succesor a fost ideologul comunist Ion Iliescu, un expert al limbii de lemn, al manevrelor de culise si al intrigilor de partid. Tumultul revolutionar din decembrie 1989 a spulberat scenariul dinastic minutios pregatit de familia domnitoare si de acolitii sai. O revolutie spontana, nascuta din disperare si sete de libertate, a fost confiscata de catre o junta de activisti pentru care „idealurile socialismului” ramaneau valabile. PCR a disparut, in locul sau a aparut FSN-ul, veritabilul partid succesor, condus de Ion Iliescu. De ani de zile acest ideolog isi astepta momentul de glorie, se pregatea pentru marea vendeta impotriva celor care il marginalizasera. A stiut sa utilizeze toate parghiile regimului in care lucrase vreme de decenii pentru a impiedica autentica democratizare a tarii si pentru a impune ceea ce H.-R. Patapievici numeste sistemul Iliescu.

https://tismaneanu.wordpress.com/2011/05/17/scoala-falsificarii-ion-iliescu-si-spiritul-revolutiei-din-1989/

Circul dinastic a intrat in transa in 1974, anul care marca irezistibila turnura spre dezastru. Maurer s-a pensionat in acel an, conservand practic toate privilegiile anterioare, inclusiv vila, vanatorile etc Se incheia un ciclu din istoria comunismului romanesc. Beneficiar al unei pensii astronomice, fostul premier nu a indraznit sa faca nici cel mai mic gest imptriva lugubrei mascarade din tara, era prea cinic si prea comod. Jean a terminat fizica, s-a casatorit cu colega mea de facultate Dana Gavrilovici (fosta eleva la „Caragiale”), au avut doua fete, apoi au divortat. Dana a ajuns la Philadelphia, lucra la biblioteca Universitatii Pennsylvania unde eu predam stiinte politice. Am stat mult de vorba despre Maurer, despre cartile favorite ale acestuia (citea mult Raymond Aron), despre natura puterii in Romania comunista. In urma cu cativa ani am primit un e-mail de la Monica Maurer, fiica Danei si a lui Jean, care ma solicita sa scriu ceva despre bunicul ei pentru o carte care urma sa apara pentru a marca centenarul fostului premier. I-am raspuns ca am scris ceea ce-am avut de spus in cartile mele, dar i-am recomandat, pentru echilibrul perspectivei, sa citeasca portretul lui Maurer facut de Petre Pandrea, marele ganditor si eseist, cumnatul lui Lucretiu Patrascanu, fost avocat al comunistilor in ilegalitate, arestat de doua ori si detinut sub comunisti, „Memoriile mandarinului valah”. In acea rascolitoare carte, antifascistul european care a fost Pandrea il numea pe „Jenica” Maurer, nu pe Ana Pauker, Dej sau Chisinevschi, adevaratul Lenin al Romaniei si nu o facea drept un compliment…

Spre sfarsitul anilor 70, restaurantul preferat al lui Nicu era „Pescarus”, pe malul Lacului Herastrau. Avea masa sa rezervata, mergea acolo cu sleahta de parteneri de bautura, sedinte si ospete. O scena petrecuta acolo, povestita mie de mai multe persoane, sintetizeaza acea degenerescenta aroganta care a fost marca „stilului” lui Nicu pe masura ce se lasa tot mai mult ametit de putere. La o alta masa se afla un grup de fotbalisti, intre care celebrul Raducanu, zis „Tamango”. Nicu i-a strigat in auzul intregii sali, „Bai, tigane, vino-ncoace!” Raducanu s-a facut ca nu aude. Nicu a repetat porunca impertinenta. Nici o reactie. In fine, la un moment dat, dupa atatea chemari imperative si insultatoare, Raducanu s-a indreptat spre masa lui Nicu, cu sclipiri amenintatoare in ochi. A rostit tare cuvintele: „Ma duc, domne, ca e baiatul lui bossul. Daca n-ar fi odrasla lui bossul, stie el, nenorocitul, ce i-as face…” Nicu a inghitit in sec, s-a uitat in alta parte, incidentul a fost inchis, dar nu uitat. Cum nu poate fi uitat accidentul care a dus la moartea unei fete, calcata de masina condusa de Nicu cu o viteza dementa, ignorand stopuri si pietoni. Ani de zile dupa aceea, in Piata Aviatorilor, mama fetei statea si privea in gol, asteptand clipa cand va trece prin fata ei masina succesorului la domnie. Securistii nu o goneau. Aveau si ei copii, se gandeau poate la ce era in sufletul acelei mame.

Pe masura ce regimul devenea tot mai irational, pe masura ce decrepitudinea morala si dezastrul social ajungeau la cote paroxistice, Nicu se identifica tot mai puternic cu parintii sai. Trecuse perioada cand mai cuteza sa deschida gura si sa le spuna macar unele fragmente de adevar. Devenise acum si el un surub din angrenajul infernal al minciunii. Ajuns in vizita in Statele Unite, ca delegat la sarbatorirea pe linia ONU a „Anului International al Tineretului”, folosea ocazia pentru cheltuieli desantate prin cazinouri. Familia isi inchipuia ca o casatorie, intrarea intr-un regim mai calm de viata, il vor linisti cumva pe zurbagiu. I-a fost impusa casatoria cu Poliana Cristescu, devenita presedinta Consiliului National al Pionierilor, secretara a CC al UTC si membra a Comitetului Central al PCR. Nicu a acceptat aceasta decizie, s-a prefacut docil si gata sa coopereze, dar in realitate si-a continuat dezmatul, si-a mentinut pasiunea pentru aventuri tot mai sordide. In final, a divortat de Poliana despre care singurul lucru care se poate spune este ca a lasat in urma, dupa acea vertiginoasa ascensiune, amintirea unei fete decente, o persoana normala nimerita intr-un ospiciu politic. A divorta era considerat un gest impardonabil din punctul de vedere al absurdelor criterii de promovare a cadrelor dictate de Elena Ceausescu si aplicate fara murmur de adjunctul ei, Octav Cozmanca. Tot astfel, pentru a urca in aparat, era absolut necesara absolvirea Academiei „Stefan Gheorghiu”. Nicu nu a urmat acele cursuri. Evident, in cazul analizat aici aceste norme se evaporau fara urma.

In realitate, in decembrie 1989, Nicu Ceausescu era unul dintre cei mai singuri oameni din Romania. Complet instrainat de vechii prieteni, alergand haotic din agapa in agapa, ajunsese da fapt un fel de zombie. Era atat de ratacit incat si-a putut inchipui ca ar mai avea de jucat un rol in cadrul noii puteri ce-si zicea revolutionara. Iliescu, Roman, Brucan, Stanculescu, Chitac si Magureanu nu aveau insa nevoie de acest martor stanjenitor. Iliescu il cunostea bine, nu dadea doi bani pe el, chiar daca, la inceputul carierei lui Nicu, il lingusie asemeni celorlalti sicofanti. Dupa iesirea din inchisoare, cel pregatit sa devina un Henric al V-lea al Romaniei, a fost salvat de la mizeria totala de ajutoarele primite din partea fostilor sai camarazi de sindrofii uteciste. Unii, precum Gheorghe Copos, fost sef al Biroului de Turism al UTC, au devenit nababi financiari in noul regim. Multi au devenit vedete politice (nu doar Copos, dar si eternul Octav Cozmanca). Fostul sef de cabinet al lui Constantin Dascalescu a ajuns secretar general al guvernului Nastase si senator PSD. Au fost si unii dintre acesti nouveaux riches care, poate din mila, poate dintr-un soi de stranie nostalgie, l-au sustinut material. Fara ei, n-ar fi avut cum sa supravietuiasca. Prin unificarea dintre PDSR si PSM, fostul poet de curte Adrian Paunescu a devenit senator al partidului lui Ion Iliescu.Era normal ca aceste doua formatiuni sa fuzioneze: le uneau nostalgiile si aspiratiile comune. Era normal ca rapsodul comunismului dinastic sa fie una din vedetele unui partid ce-si spune social-democrat dar care ignora programatic traditia anticomunista a adevaratei social-democratii din Romania.

Cel caruia ii placea sa se laude ca diriguieste UTC-ul manu militari, Ion Traian Stefanescu, a disparut din viata politica, este profesor universitar la Facultatea de Drept din Bucuresti si autorul unui tratat de dreptul muncii. Constantin Bostina, aparut meteoric in primul guvern fesenist, este un prosper om de afaceri si director general al revistei „Economistul”, saptamanal al „comunitatii economico-financiare din Romania”. Nu stiu ce s-a mai intamplat cu Pantelimon Gavanescu pe care revolutia l-a prins prim-secretar de judet la Targoviste. Secretarul CC al UTC, matematicianul Vasile Bontas, a ajuns director general al firmei „Ana Electronic SA” si a fost trimis in judecata de catre procurorii DNA in decembrie 2008, alaturi de Gheorghe Copos si Camelia Voiculescu, in dosarul „Loteria II”. . Dintre fostii prim-secretari ai UTC-ului doar Ion Iliescu a reusit sa se mentina in prim-plan si sa ramana, la peste 80 de ani, adevaratul conducator din umbra si principalul strateg al PSD.

Nu stiu daca Nicu s-a gandit sa-si scrie memoriile. Declaratiile sale publice au fost rare, prudente si extrem de parcimonioase. Si-a marturisit sprijinul pentru FSN, dar nu din ratiuni ideologice ci pur si simplu pentru ca acolo mai recunostea niste nume. Nu a exprimat regrete, dar nici nu a incercat sa justifice crimele si abuzurile comuniste. A recunoscut esecul istoric al utopiei marxiste, un proiect cu care se identificase el insusi mai degraba din mimetism obedient decat din convingere. Intr-o discutie cu o jurnalista din Anglia, cita proverbul latin „Dum spiro spero”. Ce mai avea de sperat? Era incurabil bolnav, era un om sfarsit. S-a stins din viata, la 45 de ani, pe 26 septembrie 1996, intr-un spital din Viena. Favorizat de un mediu corupt si corupator, de concentrarea dementiala a puterii in mainile parintilor sai, de abulia morala din jur, Nicu Ceausescu s-a adaptat perfect rolului ce i-a fost desemnat si a devenit simbolul unei situatii caligulare care a sintetizat, de o maniera grotesca, jalnica si deliranta, perversa si maligna, tragicomedia comunismului romanesc. Ion Iliescu, succesorul lui Nicolae Ceausescu, a devenit simbolul revolutiei uzurpate, tradate si strangulate.