“The Tragedy of Liberation” este titlul noii carti de Frank Dikotter (aparuta la editura Bloomsbury ) despre prima faza a dictaturii comuniste din China lui Mao. Executii in masa, deportari, cataclismul Gulagului chinez. Intr-o carte anterioara, “The Great Famine”, aparuta in 2011, autorul documenta modul in care Mao si camarazii sai (inclusiv Deng Xiaoping, Zhou Enlai si Liu Shiaochi) au provocat moartea, in doar trei ani, a circa 35 de milioane de de oameni (in timpul dementului “Marlui Salt Inainte”, strategia utopica aplicata intre 1958 si 1961). Cand citesc elogii aduse “lucrurilor bune” pe care le-ar fi facut comunismul, in China, URSS sau Romania, nu pot sa nu fiu socat de cecitatea morala a celor care continua sa bata moneda pe aceste fictiuni morbide si perverse. Ori, mai exact spus, sa bata campii cu infinit cinism. Titlul recenziei cartii lui Dikotter semnata de Frank Walden in “Wall Street Journal” (5-6 octombrie 2013) sintetizeaza catastrofa: “A Red Book Written in Blood”. Sau, reluind cuvintele lui Danilo Kis: Timbre rosii cu portretul lui Lenin…
http://www.lapunkt.ro/2013/06/01/cu-cerneala-rosie-ca-sangele-danilo-kis-si-problema-raului-radical/
Sa invoci nume precum Iuri Gagarin ori Nadia Comaneci pentru a spune ca au existat si succese ale acelor regimuri este la fel de stupid, moral vorbind, ca si cum ai spune ca in timpul lui Hitler s-au produs masini Volkswagen si ca sportivii germani au “repurtat succese” (utilizez deliberat limba de lemn) la Olimpiada de la Berlin din 1936. Da, in anumite clipe de relativ dezghet, au aparut si carti onorabile, dar acest lucru nu a fost datorita, ci in pofida comunismului. Mai l;ipseste sa ni se spuna ca existau si pectacoile de “varitati”, ba chiar si “ora de satira si umor”. A existat si Silvia Chicos cu “Noapte buna, copii”. Acest gen de “normalizare” a totalitarismului este expresia unei ignorante desavarsite si a unui deficit absolut de simt moral.
Dikotter ofera o cifra inspimantatoare: cinci milioane de victime, de morti, in primii zece ani ai dictaturii lui Mao. Fiecare victima a avut o familie, un nume, o biografie. Toti au fost mai intai dezumanizati, apoi lichidati. Intreb, asadar, nu a rfi putut fi atinse obiectivele alfabetizarii ori ale reformelor sanitare fara oribilul pret al crimelor in masa? Ce legatura cauzala poate fi descoperita, fara a-ti fractura capacitatea de a rationa normal, intre meciurile de fotbal din anii lui Ceausescu si bilantul istoric al unui regim ilegitim si criminal?
Recomand aici doua articole care mi se par relevante in cadrul acestei discutii. Iata un fragment din cel semnat de profesorul N. Manolescu in “Adevarul”:
“…n-avem voie să neglijăm reabilitarea discursului comunist de către o mână (deocamdată!) de tineri, printre care regăsesc şocat foşti studenţi ai mei, sub cuvânt că viaţa intelectuală românească ar avea absolută trebuinţă de o aripioară de stânga spre a-şi putea lua zborul în lumea ideilor. Convingerea cu care aceşti tineri afirmă a nu fi nostalgicii unui regim ale căror orori nu le-ar nega, vezi bine, le dezvăluie ignoranţa: dornici doar să reinventeze un discurs, cum pretind, ei nu-şi dau seama că tocmai discursul este principalul răspunzător de ororile cu pricina. Folosesc o armă ucigaşă fără ca măcar să-i cunoască performanţele istorice. Se joacă cu focul. Dar nu ca nişte copii nevinovaţi. Sunt nişte adulţi care îşi întârzie maturizarea intelectuală cultivând cea mai plină de tragice consecinţe ideologie a secolului încheiat, în care alţii ca ei au fost carnea de tun a ideologiei cu pricina.”
http://adevarul.ro/cultura/istorie/realitatea-ideologie-1_52581684c7b855ff5627785e/index.html
Pe portalul LaPunkt, politologul Marius Stan discuta logica interna a discursului utopic modern, modul in care ispita radicala se ingemaneaza cu patima totalitara:
“Pretenția la echitate, urmată de remanierea radicală a ordinii sociale, dar care apoi duce la un clivaj între lideri și adepți, între disidenți și loialiști, între bufoni și preoți (spre a relua dihotomia kolakowskiană) și așa mai departe — tocmai acesta pare a fi ciclul de viață al utopismului, dar și al socialismului! Sunt aceste contradicții doar o ciudățenie a umanității? Credință inepuizabilă în principiul justiției sociale? Partea socialistă a utopismului apare încă și mai estompată dacă ne gândim fie și măcar la abordările cvasi-capitaliste de tipul celor din China. Credința într-un Om Nou pe care Che Guevara o clama cu atâta emoție în zorii revoluției cubaneze, arată astăzi mult mai puțin a revoluție trădată, și mai mult a mit utopic care și-a pierdut farmecele. Dincolo de toate acestea, mai trebuie subliniat poate, încă o dată, că sistemele sociale se bazează mereu pe un element ireductibil: individul! Ori utopismul (de orice fel ar fi el) atacă tocmai persoana, adică ceea ce Hannah Arendt (în “The Life of the Mind”) numea ființa decidentă, volitivă și rațională. Trebuie subliniat de cel puțin câteva ori: nu instituțiile, ci indivizii au fost mereu și tot mereu vor fi depozitarul raționalității. Lecția care se desprinde din saga utopismelor și socialismelor este, în fine, aceea că individul poate distruge toate barierele cunoscute, poate rezista în fața tuturor limitelor impuse, poate nărui toate regulile și normele care nu-i mai fac sens. Și deși o anumită structură de tip normativ poate dăinui, ea este mai degrabă o negociere între facultățile raționale ale individului și confruntarea lumii cu ale ei interese. Să ne amintim preț de o clipă ce-i spunea cândva Leszek Kołakowski lui Adam Michnik, unul din liderii Solidarność: “Avem nevoie de o tradiție socialistă conștientă de propriile limitări, pentru că visul mântuirii supreme este de fapt deznădejdea ambalată în speranță, setea de putere înveșmântată ca justiție.” Și, cel mai probabil, doar dacă privim cu justă măsură și sinceritate către această afirmație (de altfel, confirmată prin nereușitele succesive ale utopismului), vom putea să limităm în mod rațional fanatismul care ne copleșește încă în zilele noastre…”
tismaneanu.wordpress.com 