Patapievici despre oligarhi: Stat in stat ori stat deasupra statului?

In EvZ, H.-R. Patapievici isi continua impecabila demonstratie, logica si politologica, despre constituirea unei puteri de tipul monarhiei absolute in randurile unei oligarhii a presei nascuta din tenebroasele afaceri ale unei nu mai putin tenebroase tranzitii. Ceea ce constituie differentia specifica a acestei puteri tentaculare este refuzul unui principiu vital al statului de drept: responsabilizarea, ceea ce in engleza se numeste accountability. Cel mai grav lucru, care pare sa fie deliberat eludat in conversatia actuala, este aparitia unui stat deasupra statului, o entitate impenetrabila si evanescenta, dar care isi impune propriile reguli, pseudo-norme si interese. Totul sub semnul unei insatiabile rapacitati, al debordantei insolente si  al turpitudinii suverane.

Oligarhizarea nu este prin urmare strict un fenomen de partid (tema a fost explorata inca de Robert Michels in sa clasica lucrare despre partidele politice). El priveste functionarea cadrelor institutionale si dreptul cetatenilor de a avea acces la informatii obiective, pe baza carora, prin continuu dialog, se formeaza  sfera publica. Nu campanii isteroide, ci analize sobre, competente, bine informate. Oligarhizarea presei subrezeste si decredibilizeaza una din principalele forte ale spiritului civic.  Scopul mineriadelor mediatice a fost si ramane incurajarea unui distructiv cinism, delegitimizarea vocilor autonome, diabolizarea eforturilor de renovare a clasei politice. Este socant sa observi cat de placizi, ori de-a dreptul indiferenti, sunt diversii gladiatori ai moralitatii publice la prezenta in Parlament a Oanei Niculescu-Mizil, cea care marturisea de-a dreptul euforica faptul ca in anii dictaturii umbla prin parcuri cu bunicul sau, super-ideologul ceausist Paul Niculescu-Mizil, sa stranga vreascuri pentru focul din semineu.  Tot asa cum nu-i framanta monopolizarea abuziva a televiziunilor de varf, coruptia mesajelor, extinctia stirilor reale, manipularile flagrante.  Pe scurt, mi-e teama ca ne intalnim tot mai des cu duble standarde si cu indignari selective. 

Cat priveste opiniile recent auzite despre incompatibilitatea statutului de intelectual cu acela de membru ori sustinator, mai mult sau mai putin proeminent, al unui partid politic, marturisesc ca sunt speechless. Prin urmare nu-i mai consideram intelectuali pe un Mario Vargas Llosa, Adam Michnik, Pavel Kohout, Gyorgy Konrad, Janos Kis, Bronislaw Geremek, Jacek Kuron, Daniel Patrick Moynihan, Alexandru Paleologu, Jeliu Jelev, care, intr-un moment sau altul al vietii lor, au intrat direct in arena politicului?  Ori pe favoritul lui C. Rogozanu, filosoful maghiar G. M. Tamas, un timp presedintele Partidului Liberilor Democrati si ani de zile membru al Parlamentului? Ori pe Vaclav Havel?  A incetat Michael Ignatieff, autorul splendidei biografii a lui Isaiah Berlin, sa fie intelectual cand a devenit membru al Parlamentului canadian?  Ori, mai aproape de noi, un N. Manolescu atunci cand a devenit liderul PAC?  Soyons serieux. Aici nu mai e vorba de radicalism, ci de pierderea regretabila a criteriilor analitice si de imbratisarea grabita a unor sofisme bombastice.

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/881788/SENATULE-EVZ-Bilant-2009-II/