Perversa sinteza: Fascizarea comunismului românesc

Se vor implini in curand, pe 8 mai, noua decenii de la intemeierea Partidului Comunist din România. O secta revolutionara inspirata de viziunea milenarista a bolsevismului, PCdR a acceptat deplina subjugare de catre aparatul Internationalei a III-a, (Comintern) a fost practic emisarul colectiv al intereselor sovietice pe teritoriul Romaniei. Dupa 1944, PCdR, rebotezat PCR, apoi, din februarie 1948, PMR, a  condus operatiile de rusificare a culturii romanesti si de sovietizare fortata a tarii. A practicat cu fervoare si fara mila religia politica a luptei de clasa, o rationalizare paroxistica a resentimentului social. Lumina venea pentru acesti miltatanti fanatici doar dinspre Rasarit. Moscova era Mecca lor, Stalin era profetul a ceea ce marele poet polonez Czeslaw Milosz a numit “Noua Credinta”. Cantecul lor favorit era “Privesc din Doftana” pe o melodie rusa. Imnul de stat includea cuvintele: “Infratit fi-va vesnic al nostru popor/Cu poporul sovietc eliberator/Leninismul ni-e far, si tarie, si-avant/Noi urmam cu credinta Partidul ne-nfrant”. A se observa accentul pe ideologie si pe credinta.

Am examinat in cartea mea Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului românesc (University of California Press, 2003, trad. rom. de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Polirom, 2005), precum si in alte lucrari, intre care Fantoma lui Gheorghiu-Dej (editia a II-a, cu postfata de Cristian Vasile, Humanitas, 2008), metamorfozarea PcdR de-a lungul anilor, dogmatismul impenitent, anti-intelectualismul, anti-occidentalismul si anti-reformismul niciodata abandonate, renuntarea oportunista la internationalismul mistic al originilor si imbratisarea, dupa 1963-64, unui indigenism cu consecinte nu mai putin dezastruoase. Pretentia autonomista a regimului, retorica patriotarda, in ultimii ai lui Dej si sub Ceausescu, era de fapt camuflajul simbolic pentru o dictatura anti-populara a unei clici profitocratice. Mai cu seama dupa 1971, PCR a practivcat hibridizxarea marxism-leninismului oficial cu temele si obsesiile extremei drepte interbelice, ceea ce tanarul Cioran numise ideologia colectivismului national. Public aici raspunsul la o intrebare adresata de revista Obiectiv Cultural si aparuta in cadrul rubricii mele “Pornind de la Kolakowski”.

Liviu G. Stan, Cristian Robu-Corcan: Kolakowski şi-a propus în „Principalele curente ale marxismului” să studieze marxismul pornind de la un punct de vedere similar celui adoptat de Thomas Mann faţă de nazism şi relaţiile acestuia cu cultura germană. Practic, Thomas Mann n-a disociat ideologia nazistă şi mişcarea hitleristă de cultura germană, ci, din contră, a încercat să identifice ce elemente din cultura germană au făcut posibile ororile rezultate. Suntem, după cum afirmă Kolakowski, în prezenţa unui exerciţiu de autocritică culturală. Când credeţi că în România va fi posibilă autocritica culturală şi când credeţi că identificarea acelor elemente care au făcut posibile bestialităţile comunismului românesc va deveni o practică a cărei stringenţă nu mai poate fi pusă la îndoială?

 VT:  Pentru Thomas Mann, intr-adevar, romanul Doctor Faustus era o autocritica spirituala germana, un efort de a descoperi genealogiile, afinitatile secrete, ereditatea rasucita a unui sistem si a unei ideologii care au dus la criminalitatea absoluta. Kolakowski a incercat, iar eu cred ca a reusit, se lumineze filiatiunile intelectuale ale marxismului, dar si modalitatile in care aceasta filosofie care s-aa visat una a emanciparii universale s-a convertit in forma suprema de legitimizare a unui nou sclavagism. In cazul Romaniei chestiunea unei asemenea autocritici tine de ceea ce observa Monica Lovinescu, o ipoteza pe care am dezvoltat-o in proropriile mele scrieri: ingemanarea perversa a unui nationalism instrumental, extrem de strident, cu un stalinism impenitent. In fapt, mai ales dpa 1960, pe fondul a ceea ce se numeste „cotitura nationala”, sistemul comunist din Romania ajunge sa adopte, sa interiorizeze si sa adapteze teme ale extremei drepte interbelice. Nu ale conservatorismului, care ramane un cal de bataie al ideologiei oficiale, ci ale revolutionarismui mistic, ale acelei orientari pe care istoricul Eugen Weber a numit-o „revolutia arhanghelica”, deci a „vestitorilor” din romanul postum al lui Dinu Pillat. Protocronismul, despre care avem cateva studii importante, intre care cartea Alexandrei Tomiţă, a fost tocmai expresia acestei hibridizari a internationalismului marxist de catre ideologia xenofoba, autarhica, izolationista a extremei drepte interbelice. Este ceea ce scrie si Jacques Julliard in prefata excelentei carti a lui Florin Ţurcanu despre Micea Eliade si teroarea istoriei. Am conceptualizat semnificatia aceastei directii  intelectual-politice, cu ale sale prelungiri contemporane, in formula national-stalinismului ori, altfel spus, a stalinismului antisovietic. Se mentinea sistemul, se repingeau reformele hruscioviste: asa a inceput divortul Romaniei comuniste de URSS, imediat dupa ce liderul sovietic a condamnat „cultul personalitatii” lui Stalin la Congresul al XX-lea al PCUS (februarie 1956).

Nicolae Ceausescu a preluat aceasta mostenire dejista si a exacerbat-o. S-a constituit in acei ani un straniu consens intelectual in jurul anti-rusismului manipulativ al conducerii PCR. Beneficiarul principal, evident, a fost cel care urmarea impunerea unui scenariu neo-feudal, omul slavit drept „fiinta providentiala”, „garantul destinului national”, „păstorul national” si cate altele. Aparatele ideologice dirijate in primul rand de Dumitru Popescu, acest Leonte Rautu al „Epocii de Aur”, urmareau exact acest lucru: esafodarea unui cult de tip tiers-mondist al unui lider cu vocatie si misiune „decolonizatoare”, un Nkrumah al Balcanilor. Fireste, unele lucruri nu se putea rosti cu voce tare pentru ca trebuia mentinut un modicum de retorica marxista traditionala. Dar regimul sa fasciza vazand cu ochii. Ceea ce nu-l transforma intr-un regim fascist clasic, ci in ceva intr-adevar nou, pe linia a ceea ce eu am definit drept barocul fascisto-comunist (ori, daca preferati, stalino-fascist). Il vedem, acest baroc, renascand in discursuri mai mult au mai putin fringe, deci marginale, sectare, in zonele subculturilor radicale de azi (pe bloguri ori in reviste cu asemenea propensiuni maligne).  Autocritica nationala a inceput inca din anii 70, in scrierile Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, in cele ale lui Virgil Nemoianu si ale lui Matei Calinescu, spre a-i aminti doar pe acestia. Eu cred sincer ca decomunizarea si defascizarea sunt inter-conditionate, au nevoie una de cealalata, nu sunt asadar intreprinderi demistificatoare separate.

Pentru versiunea largita a acestui articol si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/perversa-sinteza-despre-fascizarea-comunismului-romanesc/