Cum si de ce cercetam comunismul? Premise, metode, implicatii (Updated)

19 februarie 2010: Am promis ca voi publica pe acest blog interventii legate de problematica substantiala, deci nu polemicile personale si supozitiile hazardate, a investigarii comunismului si de necesitatea aplicarii recomandarilor din Raportul Final asumate de presedintele tarii in discursul din 18 decembrie 2006.  Acesta este miezul chestiunii.  Consider ca ar fi cazul ca multi dintre noi sa (re)citim acel text. Nu neaparat cei care, aflati in treaba, fluiera, huiduie, dau in bobi ori aplauda, ci aceia carora acest subiect chiar le este aproape de inima. Cei care stiu ce inseamna o bibliografie serioasa, cum se studiaza in arhive, cat efort este implicat intr-o pagina de text istoric menita sa dainuie. Mai precis, cei care admit ca nu traim in afara comunitatii epistemice internationale.  Cei care citesc un text stiintific luind note, nu doar dand note.

Cat priveste alegatiile, falsificarile, speculatiile naucitoare, inventiile, minciunile si calomniile proferate despre mine in aceste ultime saptamani, voi raspunde la momentul cuvenit.  S-a taiat firul in patru pe tema Comisiei Prezidentiale Consultative, fara a se aminti ca Manualul de istorie a comunismului a fost scris de cercetatori din IICCR si din cadrul acestei Comisii (proba precisa a posibilitatii si dezirabilitatii unei colaborari oneste).  Dl Oprea a ales sa difuzeze urbi et orbi un text (fragmente atent selectate din stenograma intalnirii din martie 2009) care nu era doar al sau.  Nu mai vorbesc despre indoielnicul procedeu al utilizarii publice a unor mesaje e-mail private (de catre el si de catre cei care le-au preluat cu entuziasta voluptate).  Se abuzeaza de formulari deliberat jignitoare precum “arondare”, “clientela”, “oportunism pentru eternitate”, “sinecurism”.

Oricum, legat de unele recente interventii, trebuie sa recunosc ca a aduce in discutie deshumarea mortilor de la Katyn drept analogie in favoarea metodologiei exclusive propusa de dl Oprea este o ciudatenie retorica, in cel mai bun caz. Stie autoarea articolului din Observator Cultural ca la Katyn descoperirea cadavrelor a fost facuta de Wehrmacht si a fost urmata de o ofensiva propagandistica dirijata de Goebbels?   Nu discut aici autenticitatea, incontestabila si confirmata de Crucea Rosie internationala, a oribilului masacru, bazat pe ura de clasa, organizat de NKVD, recunoscuta de URSS abia in perioada Gorbaciov.  Spun doar ca nu si-a gasit exemplul cel mai fericit pentru a sustine istoria forensica in versiunea ce i se pare privilegiata metodologic. Putea spune de pilda Kurapaty (faceti o cautare pe google si veti gasi informatii cutremuratoare).  Dar ne grabim, tot asa cum ne-am grabit creditand fictiunile despre opozitia doamnei Doina Cornea la numele meu.

Acum e momentul sa ne concentram pe ceea ce inseamna recladirea si focalizarea investigarii comunismului in Romania. De ce este important acest lucru? Pentru ca s-a dovedit ca politizarea unei asemenea activitati conduce la rezultate neconcludente si la atitudini partizane. A sosit clipa sa lasam gesticulatia teatrala deoparte si sa ne gindim un proiect de federare a cercetarii despre comunismul romanesc, in conformitate cu standardele academice validate international, cu o armatura metodologica solida, cu o viziune comparatista deschisa si dinamica.

Din pacate, scandalul iscat in ultimele saptamini a provocat nedumerirea multor oameni de buna-credinta. Unele nume s-au lasat antrenate intr-un joc de care erau cu totul straini. Alti tineri cercetatori au fost implicati, fara voia lor, intr-o logomahie care nu le-a slujit nici interesul profesional, nici interesul personal. De aceea tin sa reafirm citeva principii si valori care mi-au ghidat parcursul in ultimii treizeci de ani, indeosebi in conditiile in care dezbaterea din Romania risca sa plonjeze in derizoriu mediatic prin interventii ale unor persoane straine de analiza stiintifica a comunismului (insa extrem de sigure de sine cand vine vorba de a da sentinte, note si certificate).  Amatorismul ţanţoş pare sa-si traiasca acum o clipa de (efemera, sunt sigur) glorie.

Un punct de vedere competent, rational si echilibrat propune dl Dragos Paul Aligica. Intre timp, inteleg ca dl Marius Oprea isi continua ofensiva tot mai bizara. Regret ca s-a ajuns la invocarea/utilizarea numelui doamnei Doina Cornea. Decizia mea de a nu intra in conflicte verbale, in prima si ultima instanta sterile, trebuie inteleasa exact in acest sens: ceea ce conteaza sunt  temele veritabile, nu accentele si imprecatiile subiective.  In plus, neurmarind televiunile din Romania decat ocazional, nu am vazut interventiile d-lui Marius Oprea in care numele meu a aparut, inteleg,  cu o mare frecventa (si nu tocmai favorabil).  Dar am citit ce a declarat in Academia Catavencu si nu pot spune decat atat: no comment.

In opinia mea, scopul unui Institut dedicat studierii memoriei regimului comunist este asadar deopotriva sa documenteze criminalitatea si sa demonstreze ilegitimitatea sistemului totalitar inspirat de doctrina marxist-leninista.  Finalitatea sa este una anamnetica si pedagogica. Un Institut recupereaza si salvgardeaza memoria traumelor din trecutul recent, dar refuza anexarea in nume personal a acestei memorii. Memoria e un fragment din binele comun al unei natiuni, care se impotriveste amneziei colective. Dimensiunea activ-profilactica se impotriveste trivializarii experientei totalitare, sesizeaza ambiguitatile nostalgiei, combate mistificarile deliberate si se opune negationismului. Ca si in cazul Holacaustului, crimele imptriva umanitatii comise de regimurile comuniste sunt imprescriptibile si trebuie cunoscute, urmarite in justitie, pedepsite si, mai ales, onorate.

Nu am negat vreodata — ar fi o ineptie– importanta cercetarilor de teren, a deshumarii victimelor uitate ale masacrelor comuniste. Chiar pe acest blog am scris despre gropile comune din Slovenia titoista.  Am scris despre cartea regretatului istoric si bunul meu prieten Viktor Zaslavsky (s-a stins din viata in plina forta de creatie in noiembrie anul trecut, la doar doua saptamani dupa ce participase aici la Washington la conferinta despre 1989) dedicata omorului in masa dictat de ratiuni de clasa de la Katyn.  Dar pledez, si nu doar eu, pentru sincronizare teoretica, metodologica si analitica, pentru coerenta conceptuala, pentru multidisciplinaritatea si polivalenta investigatiilor: de la sociologie, economie si istorie, la politologie, filosofie, teologie, critica ideologiilor si antropologie. Comunismul a fost, spre a relua termenul sociologului Georges Gurvitch, un fenomen social total si totalizant. A fost o religie politica, o gnoza revolutionar-mesianica, o eclesiologie degradata, o soteriologie, o “partocratie ideocratica” (Martin Malia), o enorma minciuna, un set de tehnici teroriste, un atentat la demnitatea umana, o promisiune emancipatoare, o iluzie si cate altele…

Studierea sa nu poate fi redusa la o singura perspectiva fara riscul major de a pierde pe drum autenticitatea situatiilor explorate, tragismul suferintelor traite de atatea milioane de oameni “condamnati la fericire”.

Post-Scriptum

Cred ca merita citit cu atentie acest text al istoricului aradean Bogdan Ivascu (autorul unei importante analize despre nomenclatura comunista din Transilvania anilor 1950).

Am mentionat acum doua zile textul d-lui Mihail Neamtu aparut pe blogul sau Antiteze. Intre timp, am primit o interesanta interventie din partea d-lui Sorin Cucerai.  O postez pentru aici:

“Cred ca e intr-adevar nevoie de putina clarificare conceptuala, pentru ca una dintre cauzele prezentei dihonii – singura de altfel asupra careia merita sa ne aplecam – sta in ambiguitatea notiunii de “condamnare a comunismului” (sau in cea a notiunii inrudite de “proces al comunismului”).

Notiunea asta poate avea cel putin patru sensuri: condamnare morala, condamnare intelectuala, condamnare politica si, in fine, condamnare penala. Pentru simplificare, nu ma voi referi decit la doua din cele patru sensuri: la condamnarea intelectuala si la condamnarea penala.

Ce poate sa insemne condamnarea intelectuala a comunismului? Ea poate sa insemne, in primul rind, o critica a ideologiei comuniste si, in subsidiar, o critica a doctrinelor derivate din ideologie si care justificau, la rindul lor, mecanismele institutionale care faceau posibile practicile detinatorilor puterii.

Cum poti condamna intelectual comunismul? Pai criticind argumentele ideologilor comunisti (a la Popper, de exemplu, sau a la Mises/Hayek), sau facind o analiza critica a genezei ideilor comuniste (a la Hannah Arendt) si asa mai departe, cimpul posibilitatilor e imens.

Pe de alta parte, ce inseamna condamnarea penala a comunismului? Inseamna, mai intii, crearea unui cadru legal care sa asimileze crimele comise in numele ideologiei comuniste de catre membri de partid, de militieni, de securisti, de militari etc. cu crimele impotriva umanitatii (care sunt imprescriptibile). Noul Cod Penal, care va intra in vigoare cel tirziu in 2012, face posibil acest lucru, pentru prima oara dupa 1989. Pe de alta parte, ea inseamna culegerea, catalogarea si prezervarea de probe.

Nazistii au fost si inca sunt vinati si bagati la puscarie pentru ca s-au putut sau se pot proba, intr-un proces penal, crimele comise de ei. Nu cunosc niciun caz in care vreun ofiter SS sa fi fost condamnat penal folosindu-se ca proba impotriva lui “Mizeria istoricismului” a lui Popper, “Drumul spre servitute” a lui Hayek sau “Originile totalitarismului” a lui Hannah Arendt. Nu poti condamna penal pe nimeni pina cind nu faci dovada crimei.

Calitatile necesare cuiva implicat in procesul de condamnare intelectuala a comunismului sunt cu totul diferite de calitatile necesare cuiva care urmareste condamnarea penala a membrilor de partid, a securistilor, a militienilor si asa mai departe.

Cartile lui Vladimir Tismaneanu sunt excelente, dar ele sunt perfect inutile in incercarea de a condamna penal vreun comunist. Pe de alta parte, mortii pe care ii dezgroapa Marius Oprea nu au bibliografie si nici omologare academica, dar pot conduce la condamnarea unor asasini.

Imi vine greu sa cred ca Vladimir Tismaneanu s-ar opune unui proces penal al comunismului romanesc, proces pentru care Marius stringe cu asiduitate probe. Cel putin Vladimir Tismaneanu nu s-a exprimat niciodata impotriva unui astfel de proces, si nici nu avem motive sa credem ca s-ar exprima vreodata in sensul asta.

Ce rezulta de aici? Ca, intr-un sens, demersurile lui Vladimir Tismaneanu si Marius Oprea sunt complementare, fiind specii diferite ale notiunii de “condamnare a comunismului”. Daca e legitim sa condamni comunismul, atunci ambele demersuri au o legitimitate egala.

Intr-un alt sens, demersurile celor doi sunt independente. Intre condamnarea intelectuala si condamnarea penala a comunismului nu exista nicio legatura. Fiecare dintre cele doua demersuri are o finalitate proprie, urmarita cu mijloace diferite.

In fine, in al treilea rind, demersurile celor doi pot fi, in anumite circumstante, antagonice. Asta se poate intimpla doar daca nu facem deosebirea intre condamnarea intelectuala si cea penala a comunismului, sau daca pretindem ca, desi diferite, unul dintre cele doua demersuri poate fi cumva redus la celalalt, sau, in fine, daca pretindem ca unul dintre cele doua demersuri e intrinsec superior celuilalt.

Toate astea au consecinte institutionale. Nu poti crea un institut care sa se ocupe simultan de condamnarea intelectuala si de cea penala a comunismului decit daca cele doua demersuri sunt perfect autonome atit in ceea ce priveste decizia legata de directiile de cercetare/investigare, cit si in ceea ce priveste bugetul.

Nu spun ca o astfel de institutie consociativa n-ar avea sens sa fie creata. Ma intreb insa daca nu ar fi mai simplu sa existe doua institutii separate, una preocupata de condamnarea intelectuala a comunismului, iar cealalta de condamnarea lui penala.”