Comunismul si uciderea omului interior

Intre cele mai grave consecinte ale comunismului ca practica politica institutionalizata, incarnata in regimuri totalitar-ideocratice, este obliterarea memoriei, ocultarea dimensiunii subiective, lichidarea moralitatii traditionale, a acelui taram ce face posibile alegeri etice fundamentate pe criterii absolute, nu pe relativisme dictate de interese de clasa ori rasa. Comunismul a fost/este asadar mnemofobic, teofobic si axiofobic.  Omul Nou trebuie sa fie instrumentul perfect al infaptuirii faradelegilor dictate de comandamentul Revolutiei.  Criminalitatea comunismului nu este deci una ce tine de dispozitii de temperament, nu e vorba de un gangsterism sa-i spunem banal. Orice ar fi scris Hannah Arendt, o ganditoare pe care o pretuiesc enorm, nici Raul comunist, nci Raul nazist nu au fost banale. Dimpotriva, au fost unice in monstruozitatea lor radicala.

Am citit zilele acestea o carte scrisa de Tariq Ali, romancier, regizor, istoric, autor influent in cercurile radicale de stanga din Marea Britanie si nu doar acolo. Cu ani in urma a publicat o interesanta antologie despre mostenirea stalinismului. Cartea a aparut in 2009 in colectia “What Was Communism?” coordonata de Ali la Seagull Press din Londra. Intitulat The Idea of Communism, volumul lui Ali (sub 150 de pagini in format de buzunar) reuseste sa reia toate temele nostalgic-marxizante: Manifestul Partidului Comunist ca expresie a justitiei sociale, necesitatea revolutiei bolsevice, crimele staliniste ca aberatii rezultate din paranoia unui individ, deturnarea bolsevismului si revenirea la matca (gramatica) “umanismului originar”.  Se respinge teza unor  Raymond Aron sau Eric Voegelin: Comunismul nu ar fi fost o religie seculara, ci o doctrina in fond stiintifica. Ceea ce nu inseamna ca Tariq Ali renunta la misticismul propriu mesianismelor revolutionare moderne.   Este invocat, prin vocea unui comunist italian, un poem de Bertolt Brecht, parabola croitorului din Ulm. In secolul al XVI-lea, spune povestea, acest croitor i-a spus episcopului: “Pot sa zbor”. I s-a poruncit sa mearga in turnul catedralei si sa-si demonstreze capacitatea nemaivazuta. A facut-o, s-a azvarlit in vazduh, s-a prabusit si a murit. Dar n-a murit visul sau, sugereaza cartea pe urmele stalinistului Brecht: dupa 500 de ani ani oamenii au ajuns sa zboare…

Concluzia lui Tariq Ali, pe care o impartasesc cei ce sutin validitatea si viabilitatea a ceea ei numesc ipoteza comunista, dincolo de toate crimele comise, dincolo de toate abominatiunile impuse unor oameni nevinovati, se situeaza pe linia unui optimism utopic impenitent: “Lumina este slaba, dar nu a fost complet stinsa de furtunile ultimelor decenii. Va putea sa arda din nou, mai devreme decat ne inchipuim. Pentru ca, atata vreme cat capitalismul contemporan, un sistem bazat pe exploatare, inegalitate si crize recurente continua sa existe, posibilitatea ca miscari anticapitaliste sa ia puterea nu poate fi exclusa.”

Evident, ne intalnim cu o forma imanentizata  a gandirii chiliastice. Eshatonul devenit lume.  Metodologia exonerarii este urmatoarea: se uita ce-a comis comunismul ca praxis istoric sin se revine la dimensiunea presupus emancipatoare, la fundamentele unui socialism care n-ar avea nimic de-a face cu catastrofa totalitara de sorginte bolsevica. Am discutat recent cu doctoranzii mei cartea marelui poet polonez Aleksander Wat, My Century (convorbiri cu Czeslaw Milosz), document cat se poate de revelator in ceea ce priveste perversitatea seductiei (si a auto-hipnozei) intelectualilor de catre miscarile revolutionare de masa. Cartea va apare in traducere romaneasca la Humanitas in colectia “Zeigeist”, probabil anul acesta.  Cuvintele lui Wat, un om care a trait deopotriva exaltarea sacrificiului pentru o cauza sacralizata si infernul Gulagului, mi se par cea mai potrivita replica ce o putem da lui Tariq Ali si celor care gandesc asemeni lui:

Comunismul este inamicul interiorizarii, al omului interior. (…) Dar astazi stim ca exteriorizarea duce la uciderea omului interior, aceasta este esenta stalinismului. … Omul interior trebuie asasinat pentru ca Decalogul comunist sa-si gaseasca salasul in suflet.

In cronica din revista Verso (no. 78)  la volumul meu Despre 1989. Naufragiul Utopiei, Vlad Muresan scrie pe buna dreptate despre ambitia nesabuita  a reconstructiei conditiei umane insasi prin suprimarea autonomiei interioare, a libertatii ca dimensiune auto-constitutiva, prin incercarea a intemeia hic et nunc Paradisul terestru (Turnul Babel ca universalism apoteotic, cum observa Dostoievski in Jurnalul unui scriitor) in absenta si impotriva ideii de divinitate, de traditie, de legalitate (toate trei dispretuite/denuntate de catre neo-iacobinii socialisti drept forme de alienare, de reificare, de mistificare):

Comunismul a reprezentat un hybris antropocentric, o tentativă pur imanentă de a concilia fracturile ontologice ale istoriei, de a totaliza prin soluţii pur umane opoziţiile metafizice structurale ale lumii. El a fost astfel un titanism, o gigantică mobilizare a maselor care trebuia să naufragieze deoarece nici o arcă umană anti-teistă nu va putea vreodată traversa abisul metafizic care desparte lumea de propria ei idealitate transcendentă.

http://vladmuresan.wordpress.com/2010/02/11/titanicul-rosu/#more-210

 

About these ads

One Response to Comunismul si uciderea omului interior

  1. [...] tismaneanu.wordpress.com [...]

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 173 other followers

%d bloggers like this: