Excelent articolul publicat in Revista 22 de istoricul Adrian Cioflanca. Membru al Comisiei Wiesel, expert al Comisiei de analiza a dictaturii comuniste, cercetator la Institutul “A. D. Xenopol” din Iasi, sef de departament in cadrul IICCMER, Adrian Cioflanca scrie cu competenta, rigoare si obiectivitate pe o tema ce nu trebuie nicicum abandonata.
Dimpotriva, reconstructia morala a societatilor post-totalitare implica aceasta confruntare nemasluita cu trecutul. Stiu, sunt multi cei care deplang faptul (real, nu neg) ca Legea Lustratiei a fost votata prea tarziu. Ca marii vinovati au scapat de mult de efectele ei. Dar nu este niciodata prea tarziu pentru ceea ce numim justitie morala. Altii spun ca nu este perfecta. Dar perfectiunea nu este atributul muritorilor, ci al divinitatii. In plus, nu perfectiunea acestei legi ii framanta pe Ion Iliescu si pe camarazii sai. Stim prea bine ca miza este asumarea versus uitarea, ori chiar negarea, trecutului. “Sfarsiti odata cu trecutul negru” suna un vers din “Internationala”. Lasati-ne in pace, nu ne mai bateti la cap, puneti piatra tombala peste aceste rani, chiar daca stim ca ele sunt departe a se fi cicatrizat. Altele sunt problemele si prioritatile noastre. Asa suna un tip de argumentatie, venita in special dinspre fostii activisti comunisti, care se aude de la Berlin si pana la Tirana. O argumentatie de tip sofist, inselatoare, careia ii fac credit diverse formatiuni de stanga din Occident, grabite sa-si apere ignobilele aliante trecute ori prezente. Imi amintesc cum s-a opus socialistul francez Lionel Jospin rezolutiei de condamnare a comunismului in Parlamentul European. Cum sa-i deranjezi astfel pe conducatorii CGT si pe activistii PCF?
Cel mai jenant si ipocrit este sa-l invoci pe Adam Michnik in acest sens. Era in 1998 cand am aflat de la C. T. Popescu, el insusi socat, ca Adrian Paunescu il invoca prin “Totusi iubirea” pe Michnik drept reper in lupta sa impotriva decomunizarii. Impostura insolenta nu are limite. Istoricul polonez, fost disident, fost detinut politic sub regimul comunist, a spus-o clar: “Amnistie da, amnezie nu”. Amnistia insa inseamna mai intai separarea apelor, departajarea si recunoasterea responsabilitatilor. Ori, cu alte cuvinte, clarificarea morala. Si tot Michnik a spus-o, citandu-l pe marele poet Zbigniew Herbert: “Cine suntem noi ca sa iertam in numele celor ucisi in zori?”
Adevarul este ca Legea Lustratiei nu numai ca are un profund sens etic, o functie purificator-reparatorie in plan social, dar, sunt convins, are si un viitor. Jocurile nu sunt definitiv facute in aceasta privinta. Pentru ca majoritatile dintr-o Curte Constitutionala sunt trecatoare, demnitatea umana insa este o valoare perena. (VT)
Excelent articolul publicat in Revista 22 de istoricul Adrian Cioflanca. Membru al Comisiei Wiesel, expert al Comisiei de analiza a dictaturii comuniste, cercetator la Institutul “A. D. Xenopol” din Iasi, sef de departament in cadrul IICCMER, Adrian Cioflanca scrie cu competenta, rigoare si obiectivitate pe o tema ce nu trebuie nicicum abandonata.
Dimpotriva, reconstructia morala a societatilor post-totalitare implica aceasta confruntare nemasluita cu trecutul. Stiu, sunt multi cei care deplang faptul (real, nu neg) ca Legea Lustratiei a fost votata prea tarziu. Ca marii vinovati au scapat de mult de efectele ei. Dar nu este niciodata prea tarziu pentru ceea ce numim justitie morala. Altii spun ca nu este perfecta. Dar perfectiunea nu este atributul muritorilor, ci al divinitatii. In plus, nu perfectiunea acestei legi ii framanta pe Ion Iliescu si pe camarazii sai. Stim prea bine ca miza este asumarea versus uitarea, ori chiar negarea, trecutului. “Sfarsiti odata cu trecutul negru” suna un vers din “Internationala”. Lasati-ne in pace, nu ne mai bateti la cap, puneti piatra tombala peste aceste rani, chiar daca stim ca ele sunt departe a se fi cicatrizat. Altele sunt problemele si prioritatile noastre. Asa suna un tip de argumentatie, venita in special dinspre fostii activisti comunisti, care se aude de la Berlin si pana la Tirana. O argumentatie de tip sofist, inselatoare, careia ii fac credit diverse formatiuni de stanga din Occident, grabite sa-si apere ignobilele aliante trecute ori prezente. Imi amintesc cum s-a opus socialistul francez Lionel Jospin rezolutiei de condamnare a comunismului in Parlamentul European. Cum sa-i deranjezi astfel pe conducatorii CGT si pe activistii PCF?
Cel mai jenant si ipocrit este sa-l invoci pe Adam Michnik in acest sens. Era in 1998 cand am aflat de la C. T. Popescu, el insusi socat, ca Adrian Paunescu il invoca prin “Totusi iubirea” pe Michnik drept reper in lupta sa impotriva decomunizarii. Impostura insolenta nu are limite. Istoricul polonez, fost disident, fost detinut politic sub regimul comunist, a spus-o clar: “Amnistie da, amnezie nu”. Amnistia insa inseamna mai intai separarea apelor, departajarea si recunoasterea responsabilitatilor. Ori, cu alte cuvinte, clarificarea morala. Si tot Michnik a spus-o, citandu-l pe marele poet Zbigniew Herbert: “Cine suntem noi ca sa iertam in numele celor ucisi in zori?”
Adevarul este ca Legea Lustratiei nu numai ca are un profund sens etic, o functie purificator-reparatorie in plan social, dar, sunt convins, are si un viitor. Jocurile nu sunt definitiv facute in aceasta privinta. Pentru ca majoritatile dintr-o Curte Constitutionala sunt trecatoare, demnitatea umana insa este o valoare perena. (VT)
Iata concluzia si linkul:
Pentru a proba atingerile aduse dreptului de a fi ales, motivaţia CC invocă un lung pomelnic de documente internaţionale, începând chiar cu Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, dar, încă o dată, nu este clar cu ce ar intra în contradicţie acestea cu Legea Lustraţiei. Curtea admite că fiecare stat îşi stabileşte, în cadrul unor norme generale bazate pe egalitate şi nondiscriminare, condiţii specifice pentru accederea la funcţii publice, dar nu acceptă lustraţia printre acestea.
Totuşi, trebuie spus că dreptul de a fi ales nu este un drept fundamental, necondiţionat. Lucru statuat şi de deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului din care CC citează selectiv, doar pentru a-şi susţine decizia, nu pentru a pune lucrurile în balanţă. CEDO afirmă că statele au o largă marjă de manevră în reglementarea dreptului de a fi ales, în cadrul sistemului electoral propriu, determinată de moştenirea istorică şi situaţia specifică. Lustraţia este admisă de CEDO ca o posibilă limitare a acestui drept în cazul statelor ieşite dintr-o dictatură.
Constituţia României permite limitarea exerciţiului unor drepturi, printre altele, pentru apărarea „moralei publice“, scop invocat şi de iniţiatorii Legii Lustraţiei. Aici este cheia: este profund imoral ca promotorii unui regim criminal să determine mersul lucrurilor şi după ce acel regim a fost răsturnat.
Scopul lustraţiei nu este, cum afirmă CC, pedeapsa sau răzbunarea. Am putea spune că scopul principal nu este nici măcar acela de a-i scoate din joc pe cei care ameninţă democraţia, deşi şi aceasta este o miză, desigur. Rostul justiţiei de tranziţie, în general, şi al lustraţiei, în particular, se defineşte, în primul rând, faţă de victimele dictaturii: demnitatea acestora trebuie protejată prin oferirea unor reparaţii materiale şi simbolice, prin demonstrarea voinţei statului succesor de a sancţiona penal sau măcar administrativ ilegalităţile şi abuzurile dictaturii şi, nu în ultimul rând, prin poziţionarea etică faţă de adevărul istoric.
Or, decizia CC poate fi redusă la următoare formulă cinică: răul s-a produs, nu mai avem ce face. Aşa ceva este inacceptabil pentru că subminează credinţa în ideea statului de drept, pe care justiţia de tranziţie este chemată să o sprijine.
La final, trebuie spus că Legea Lustraţiei, în forma votată de parlament, nu este perfectă, are câteva defecte punctuale care trebuie corectate. Totuşi, nu cred că existau motive temeinice pentru declararea întregii legi ca fiind neconstituţională. Decizia CC ignoră situaţia specifică a României de stat ieşit dintr-o dictatură criminală, argumentează utilizând o vulgată juridică inspirată masiv de arsenalul defensiv al stângii postcomuniste, care erodează ideea de stat de drept, şi nu arată niciun fel de înţelegere faţă de sensibilitatea şi nevoia de dreptate a victimelor comunismului
Pentru a proba atingerile aduse dreptului de a fi ales, motivaţia CC invocă un lung pomelnic de documente internaţionale, începând chiar cu Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, dar, încă o dată, nu este clar cu ce ar intra în contradicţie acestea cu Legea Lustraţiei. Curtea admite că fiecare stat îşi stabileşte, în cadrul unor norme generale bazate pe egalitate şi nondiscriminare, condiţii specifice pentru accederea la funcţii publice, dar nu acceptă lustraţia printre acestea.
Totuşi, trebuie spus că dreptul de a fi ales nu este un drept fundamental, necondiţionat. Lucru statuat şi de deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului din care CC citează selectiv, doar pentru a-şi susţine decizia, nu pentru a pune lucrurile în balanţă. CEDO afirmă că statele au o largă marjă de manevră în reglementarea dreptului de a fi ales, în cadrul sistemului electoral propriu, determinată de moştenirea istorică şi situaţia specifică. Lustraţia este admisă de CEDO ca o posibilă limitare a acestui drept în cazul statelor ieşite dintr-o dictatură.
Constituţia României permite limitarea exerciţiului unor drepturi, printre altele, pentru apărarea „moralei publice“, scop invocat şi de iniţiatorii Legii Lustraţiei. Aici este cheia: este profund imoral ca promotorii unui regim criminal să determine mersul lucrurilor şi după ce acel regim a fost răsturnat.
Scopul lustraţiei nu este, cum afirmă CC, pedeapsa sau răzbunarea. Am putea spune că scopul principal nu este nici măcar acela de a-i scoate din joc pe cei care ameninţă democraţia, deşi şi aceasta este o miză, desigur. Rostul justiţiei de tranziţie, în general, şi al lustraţiei, în particular, se defineşte, în primul rând, faţă de victimele dictaturii: demnitatea acestora trebuie protejată prin oferirea unor reparaţii materiale şi simbolice, prin demonstrarea voinţei statului succesor de a sancţiona penal sau măcar administrativ ilegalităţile şi abuzurile dictaturii şi, nu în ultimul rând, prin poziţionarea etică faţă de adevărul istoric.
Or, decizia CC poate fi redusă la următoare formulă cinică: răul s-a produs, nu mai avem ce face. Aşa ceva este inacceptabil pentru că subminează credinţa în ideea statului de drept, pe care justiţia de tranziţie este chemată să o sprijine.
La final, trebuie spus că Legea Lustraţiei, în forma votată de parlament, nu este perfectă, are câteva defecte punctuale care trebuie corectate. Totuşi, nu cred că existau motive temeinice pentru declararea întregii legi ca fiind neconstituţională. Decizia CC ignoră situaţia specifică a României de stat ieşit dintr-o dictatură criminală, argumentează utilizând o vulgată juridică inspirată masiv de arsenalul defensiv al stângii postcomuniste, care erodează ideea de stat de drept, şi nu arată niciun fel de înţelegere faţă de sensibilitatea şi nevoia de dreptate a victimelor comunismului.
tismaneanu.wordpress.com 
[…] Are Legea Lustratiei un viitor? […]