Pornind de la Kolakowski: Destinul marxismului in Romania

Raportul dintre ideologie, utopie si actiune politica este esential pentru a intelege aventura marxismului, a religiilor politice in genere, in veacul al XX-lea dar si acum. Pentru ca, dincolo de conventii cronologice si de triumfalisme pasagere, epoca extremismelor revolutionare nu s-a incheiat nici in 1989, nici in 1991, nici in 2000. Prietenii mei de la excelenta revista “Obiectiv cultural” care apare la Braila m-au invitat sa tin o rubrica pe aceste subiecte. In fiecare luna voi raspunde unei intrebari suscitata de lectura “Principalelor curente ale marxismului”, acea capodopera de istorie critica a ideilor dataorata marelui filosof al libertatii care a fost Leszek Kolakowski, aparuta in traducere romaneasca la editura Curtea Veche. Consider ca este o lucrare care ar trebui citita de toti cei care vor sa intelega originile intelectuale ale proiectului marxist, avatarele unei himere numita revolutie mondiala si conexiunile dintre mirajul sectar-chiliastic si experientele totalitare moderne.

 http://cultural.obiectivbr.ro/opinii/51954-pornind-de-la-kolakowski-cu-vladimir-tismaneanu.html#

Cristian Robu-Corcan: Kolakowski afirma că putem fi absolut siguri că nicio mişcare politică nu este expresia perfectă a “esenţei” acelei mişcări. Se petrece următorul fenomen: forţele sociale care se consideră reprezentantele unei anumite ideologii sunt, de fapt, mai puternice decât acea ideologie, chiar dacă depind, într-o anumită masură, de tradiţia acesteia. Ce rol a jucat marxismul în comunismul românesc?

VT: Între mişcare şi ideologie există întotdeuna o relaţie mediată. Chiar şi Marx, atunci când susţine că filosofia trebuie să se realizeze prin transformarea într-o armă a revoluţiei, nu uită că teoria îşi menţine un statut, o demnitate de sine stătătoare. Mai târziu, Lenin va schimba acest raport atunci când va proclama primatul organizaţiei revoluţionare şi va face din intelectuali, atunci când nu-i dispreţuieşte făţis, un strat ancilar, un fel de grup subaltern, cum ar fi spus Gramsci. Destinul marxismului, încă din anii a ceea ce Kolakowski numeşte “Vârsta de Aur”, deci ai părinţilor fondatori, a fost plin de capcane, serpentine şi răsuciri “dialectice”. Într-atât încât, în 1868, când a împlinit 50 de ani, Marx preciza, ba chiar avertiza, că nu se consideră marxist. Fetişizarea ideilor sale, convertirea lor în dogme sacrosancte nu aveau cum să nu-l alarmeze pe cel care mărturisea că maxima sa favorită era De omnibus dubitandum est.

Ajungând acum la soarta marxismului în Europa de Est şi Centrală, aş accentua impactul doctrinar al austro-marxismului şi al moştenirii Rosei Luxemburg, în special în Polonia. Aş aminti aici analiza făcută originilor teoretice ale comunismului polonez de către Isaac Deutscher, biograful lui Stalin şi al lui Troţki, ajuns în Anglia după ce fusese un membru activ, în anii 30, ai opoziţiei anti-staliniste din PC Polonez. Despre Rosa Luxemburg ar merita să purtăm o discuţie aparte. Chiar de curând, am prezentat studenţilor mei de la Universitatea Maryland, unde ţin un seminar de undergraduates despre marxism şi post-marxism, un eseu al Hannei Arendt despre Rosa Luxemburg. Aş aminti aici doar că, pentru Hannah Arendt (care nu a fost niciodată marxistă), Rosa Luxemburg nu era, de fapt, o marxistă stricto sensu. Conceptul libertăţii la Rosa Luxemburg era exact opusul centralismului sectar şi constrângător susţinut de neo-iacobinul Lenin şi discipolii acestuia. Pariul Rosei Luxemburg era pe spontaneitate, pe democraţie directă, împotriva dictaturii unui grup de auto-desemnaţi custozi ai fericirii umanităţii.

În România începutului de secol XX, deşi stânga era anemică numeric, ea nu era lipsită de importanţă. Au contat ideile gradualiste ale lui Eduard Bernstein, dar şi legalismul propriu direcţiei dominante din Internaţionala a II-a. C. Dobrogeanu-Gherea, care a fost un gânditor socialist original, a exprimat rezerve fundamentale în raport cu lovitura de stat bolşevică din octombrie 1918. Ştim ce-a urmat: scindarea Partidului Socialist, manipularea de către Kremlin a sectei mesianice care a fost Partidul Comunist din România (Secţie a Internaţionalei Comuniste). Bolşevizarea înverşunată a însemnat strivirea oricărui efort de gândire marxistă autonomă în acea formaţiune. Sigur, a existat un Lucreţiu Pătrăşcanu, dar eforturile sale erau mai degrabă în pofida, iar nu datorită climatului intern din acel partid. În plus, după 1948, cerberul ideologic care a fost Leonte Răutu îl va incrimina pe Pătrăşcanu pentru imaginare “devieri” ideologice. Nimic nu era mai grav într-un partid de tip leninist decât “devierea” de la “linia Partidului”, o misterioasă înşiruire de vorbe tratate cu mistică veneraţie.

Am scris despe avatarurile marxismului în România comunizată într-un volum editat de profesorul Raymond Taras, cu titlul The Road to Disillusion, apărut la începutul anilor ’90 la editura M. E. Sharpe. Pentru a exista apostazie, afirmam acolo, trebuia să existe mai întâi credinţa, apoi erezia. Aceste trei trepte nu au fost experimentate în România. Aş putea, desigur, să dau exemple concrete de relativ non-conformism (Tudor Bugnariu, Henri Wald, de pildă), dar, în mare, cam aşa au stat lucrurile: câţiva marxişti convinşi care nu au articulat o platformă critic-marxistă de genul celei propuse de Kolakowski în Polonia, de elevii lui Lukács în Ungaria ori de gânditorii din jurul revistei Praxis în Iugoslavia. Voi reveni la problematica marxismului critic din anii ’70 şi la felul cum m-am identificat eu însumi, în acea perioadă, cu imaginarul intelectual pe care îl numim Western Marxism. Mă gândesc la Teoria Critică a Şcolii de la Frankfurt, dar şi la contribuţiile tânărului Georg Lukács, ale lui Karl Korsch şi ale lui Antonio Gramsci.