Pe platforma “Vox Publica”, dl Sorin Cucerai imi da o lectie despre felul cum a venit Hitler la putere. Trec peste precaritatea (ma exprim bland) surselor bibliografice care se cam reduc la Wikipedia. Ma rog, istoria politica nu este punctul sau forte. Mi-e teama ca nici aceea intelectuala.
Il asigur pe dl Cucerai ca bibliografiile respectabile in lumea academica serioasa nu includ acest gen de surse. In ce ma priveste (si afirm in deplina cunostinta de cauza ca nu sunt singurul), nu accept referinte bibliografie la Wiki in lucrarile studentilor mei. Articolele sunt nesemnate, adeseori contin informatii eronate si interventii tendentioase. Exista, fireste, si texte foarte bune, dar ele sunt greu de distins in raport cu atatea articole controversate. Constat, asdadar, ca la acest capitol dl Cucerai nu si-a facut tema.
Iata ce spune dl Cucerai:
“Fiindca exista legenda potrivit careia Hitler a obtinut puterea pe cale democratica, dar mai ales fiindca personaje ca Vladimir Tismaneanu folosesc aceasta legenda pentru a sustine idea aberanta de “puci parlamentar”, “lovitura de stat parlamentara”, “dictatura parlamentara” sau cum or mai numi-o Tismaneanu, Monica Macovei, Aligica, Neamtu & compania, poate n-ar strica sa lamurim putin lucrurile. Sa vedem cum a ajuns cu adevarat Hitler la putere.”
Dl Cucerai ignora cu candoare de neofit o imensa bibliografie pe domeniu. Republica de la Weimar s-a prabusit ca urmare a tensiunilor interne exacerbate de criza economica si sociala globala. Weimarul, spre a relua titlul unei carti faimoase, s-a caracerizat prin disperare culturala. Dar a contat enorm faptul ca democratia liberala a fost atacata de patridele/miscari totalitare, in primul rand de NSDAP (Partidul National Socialist al Muncitorilor din Germania), condus de Adolf Hitler si de KPD (Partidul Comunist din Germania, sectie a Internationalei Comuniste), condus de Ernst Thalmann, dar de fapt de Stalin. Ambele partide faceau parte din Reichstag, ambele auveau factiuni parlamentare. Ambele foloseau strategiile de erodare a statului de drept si utilizare a Reichstagului (Parlamentului) pentru a-si atinge scopurile anti-democratice.
Pentru Hitler, recursul la “calea legala” nu insemna abandonarea tehnicilor violente de contestare a democratiei (batalioanele de asalt, SA). La fel, KPD avea propriile detasamente paramilitare, plus organizatia tehnico-militara secreta. Hitler a reusit sa-si construiasca, in 1932, un sistem de aliante care au emasculat centrul politic. In ianuarie 1933, a ajuns la putere in urma deciziei presedintelui von Hindenburg de a-i incredinta mandatul de cancelar (cu baronul von Papen pe post de vice-cancelar).
Din acel moment, Hitler a dispus discretionar de majoritatea parlamentara de care avea nevoie pentru a impune legislatia exceptionala si a organiza uniformizarea (Gleichschaltung), deci coordonarea si acapararea totalitara a institutiilor statale, inclusiv a justitiei. Deci nu am negat vreodata elementul violent in actiunea de luare a puterii de catre nazisti. In consens cu majoritatea coplesitoare a expertilor (istorici, economisti, specialisti in drept, politologi, filosofi, sociologi, teologi), consider ca a fost vorba de o combinatie de mijloace democratic-legale si de metode extra-legale.
Recomand cartile clasice ale lui George Mosse si ale lui Fritz Stern, lucrarea despre Republica de la Weimar de Eric Weitz, biografia lui Hitler (in doua volume) de Ian Kershaw si volumul “Comparative Fascist Studies: New Perspectives” editat de profesorul Constantin Iordachi de la Central European University, aparut in 2010 la editura Routledge:
De asemenea:
Pentru textul integral si comentarii:
tismaneanu.wordpress.com 