OMAGIU GOLANIEI: Raportul Final şi mineriada din 13-15 iunie 1990

Iata un pasaj cat se poate de limpede, elocvent si transant din concluziile Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (Ed. Humanitas, 2007, p. 777):

“Este necesara analiza felului in care birocratia s-a regrupat si a exploatat sentimentele antitotalitare pentru a impiedica avansul revolutiei. Totodata, se impune recunoasterea oficiala a Proclamatiei de la Timisoara (din martie 1990), precum si a manifestatiei anticomuniste din aprilie-iunie 1990 care a avut loc in Piata Universitatii din Bucuresti, ca momente constitutive si reprezentative ale Revolutiei anticomuniste inceputa in decembrie 1989.  Deturnarea caracterului anticomunist al revolutiei din decembrie 1989 si reprimarea manifestarilor anticomuniste au constituit acte deliberate de asfixiere a pluralismului democratic si tentative de restaurare a unui regim autoritar, de tip dictatorial”.

Iată aici o declaraţie inedită a regretatului profesor Petru CREŢIA despre Piaţa Universităţii.

Mai este oare ceva de adaugat la indemnul lui Petru Cretia de a rupe definitiv cordonul ombilical cu un trecut insalubru, sordid, maculat si maculant?  Mai putem vorbi cu falsa candoare  despre “iluzia anticomunismului”, adoptand un ton condescendent-sarcastic, atunci cand stim bine ca milioane de fosti profitori ai comunismului (activisti, ideologi, securisti, delatori, hahalere mai mari ori mai mici) se pretind astazi anti-anticomunisti si peroreaza despre o presupusa “culpabilitate generala”, despre “universalitatea mocirlei”?

Principalul scop al mineriadei din iunie 1990 a fost distrugerea, prin teroare, intimidare si bestiale agresiuni fizice, a societatii civile romanesti. Sa amintesc ca recomandarile si concluziile au fost adoptate de toti membrii Comisiei Prezidentiale, fara exceptie, de la Monica Lovinescu, Ticu Dumitrescu, H.-R. Patapievici, Radu Filipescu, Cristian Vasile, Dragos Petrescu si Sorin Iliesiu la Alexandru Zub, Levente Salat, Sorin Alexandrescu, Stelian Tanase, Gail Kligman, Andrei Pippidi, Mihnea Berindei, Romulus Rusan, N. Manolescu si Marius Oprea. Despre barbaria mineriadei (pe care am vazut-o/trait-0 sur le vif, atunci, la Bucuresti) am scris un articol aparut la inceputul lunii iulie 1990 in The New Republic cu titlul Homage to Golania, aluzie transparenta la cartea lui George Orwell, Homage to Catalonia, publicata zilele acestea, intr-o noua editie romaneasca, la editura Polirom.  Cred ca Marian Munteanu isi mai aduce aminte de vizita pe care i-am facut-o atunci la Spitalul de Urgenta, in salonul atent supravegheat de “baieti” in care se afla impreuna cu fratele sau, ambii maltratati de mineri si pseudo-mineri. Ma intalnisem cu Marian la Washington, cred ca in mai, fusese invitat aici de National Endowment for Democracy, si vorbisem mult despre sansele si blocajele societatii civile in Romania post-decembrista.  Trebuie sa gasesc fotografiile de la acea cina istorica petrecuta la Omni Shoreham Hotel la care au fost prezenti Regele Mihai, Regina Ana, Principesa Margareta, Nicolae Manolescu, Mihai Botez, Marian Munteanu, Mirela Roznoveanu (pe atunci jurnalista la Romania Libera), Dorin Tudoran si subsemnatul.  Vorba lui Virgil Ierunca, trecut-au anii… In fine, cate nu ar mai fi de spus: despre mersul, direct de la aeroport in Piata Universitatii, impreuna cu Dan Petrescu,  apoi cina cu el si cu Tess, serile acelui iunie tragic cand eram impreuna cu Vasile Gogea, Ioan Grosan, Dan Petre, Tudor Jebeleanu, despre primele intalniri cu Mircea Mihaies, despre ultima discutie cu Petru Cretia (ascultati declaratia acestui mare carturar), despre sosirea minerilor la GDS si rolul lui Gabriel Andreescu in a-i impiedica sa se dedea la atacul comandat “de sus”, despre studentul disperat de la arhitectura venit la GDS, ranit in crestet de lanturile si batele “ortacilor” manipulati de securistii iesiti din vizuine pentru a-si savura revansa, despre vizita la Constantin Toiu (“golan-scriitor” imi spunea cu mandrie) si Dora Scarlat, despre conversatiile cu Sorin Rosca-Stanescu (pe atunci unul dintre cei mai acerbi critici ai fesenismului) dar si cu Florin-Gabriel Marculescu, ziarist de o impresionanta tinuta morala, amandoi inca la Romania Libera, dar si despre cele purtate cu Dorel Sandor (de-acum pe post de eminence grise) si cu N.S. Dumitru, mana dreapta a lui Ion Iliescu in Front,  un personaj cam saugrenu care se visa un fel de Lenin pe baricadele unei imaginare revolutii proletare, despre eforturile de a gasi o explicatie logica, alaturi de N. Manolescu,  cat se poate de ingrijorat si revoltat, la ceea ce, in chip evident, nu era decat eterna, agresiva (i)logica a nomenklaturii asediate si isterizate.  Imi amintesc de revenirea acasa (ultima luna petrecuta la Philadelphia, inaintea mutarii la Washington), de conversatia telefonica fara sfarsit purtata cu Ioan Petru Culianu care voia sa stie absolut totul despre ororile din Bucuresti.

Am publicat atunci un interviu luat de Raluca Barac in revista 22, analizat pe larg de Monica Lovinescu la Radio Europa Libera.  Titlul interviului salutat de autoarea Undelor scurte era “Paradoxul roman“.  Asa se  intituleaza articolul transmis pe 31 august 1990 in care Monica Lovinescu se ocupa de perpetuarea mostenirilor bolsevice in Romania fesenizata, de pozitiile mele, ale lui Mihnea Berindei si ale Ariadnei Combes. In acel text ce ar merita studiat in manualele scolare, Monica Lovinescu cerea puterii “sa renunte la la tehnicile leninisto-ceausiste de care se slujeste” si “sa adopte singurele terapii in stare sa vindece poporul roman: memoria tuturor celor intamplate, adevarul asupra lor, dialogul inlocuind monologul viciat de miasme comuniste, abandonarea democratiei de tip ‘original’  (doar a dat rezultatele lamentabile de pana acum!) si inlocuirea ei prin democratie pur si simplu”. (v. Monica Lovinescu, Etica neuitarii, Ed. Humanitas, Colectia Zeitgeist, 2008, pp. 313-318). Aceste idei ale Monicai Lovinescu, membra a Comisiei Prezidentiale, au inspirat analizele, perspectiva si concluziile Raportului Final.  Lucru pe care nu-l pot ierta vechii si noii lachei, saltimbancii ideologici ai ambelor extreme, paleo si neo-saptmanistii, politrucii imbatraniti intru dogme de mult ruginite, bufonii care se inchipuie doctrinari de inalta clasa, toti cei pentru care aerul proaspat al societatii deschise reprezinta o primejdie mortala.