Pasiunea lui Cioran

“Ce-ar ramane din toate tragediile noastre daca o insecta ne-ar putea prezenta-o pe a sa?”– E. M. Cioran

A fost, nu mă îndoiesc, cel mai central-european intelectual român (dar şi francez) al veacului XX.  A trăit o existenţă sub zodia utopiei, a dilemelor identitare şi a nevrozelor politice. Născut la Răşinari în 1911 şi mort la Paris în 1995, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. A detestat orice schematism descărnat, orice formulă filosofică îngheţată, s-a îndoit de toate, precum şi de el însuşi. A trăit sub semnul disperării, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos şi adeseori  irascibil, căruia s-a obstinat să-i azvârle mereu mănuşa unui dispreţ înfrigurat. A fost îndrăgostit de neant, se simţea bine doar în acel deşert al melancoliei cotropitoare căruia îi putem spune geniul inadaptării ori vocaţia de a fi mereu împotrivă şi mereu dezrădăcinat, Emil cel fără-de ţară, Emil cel fără-de-casă (Heimatslosigkeit). A fost marele vagabond al unei metafizici îmbătrânite.  Dintre filosofii francezi ai timpului sau, l-aş asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Unii l-au numit nihilist. Nu cred că putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degrabă de o supremă, apăsătoare, terorizantă descumpănire. Lumea este strâmb alcătuită, suntem mereu dependenţi de obligaţii decizionale care se dovedesc de atâtea ori nefericite, chiar dezastruoase.

 

Pentru textul complet al acestui eseu:

http://literaturadeazi.ro/content/marele-vagabond-al-unei-metafizici-%C3%AEmb%C4%83tr%C3%A2nite-pasiunea-lui-emil-cioran

A respira sub apa: Despre Paltinisul magic, dupa treizeci de ani

Au trecut trei decenii de la aparitia uneia dintre cartile mari ale culturii romanesti. “Jurnalul de la Paltinis” a reprezentat forma romaneasca a respiratiei sub apa despre care a scris un poet polonez. Il cunosc pe Gabriel Liiceanu inca din anii 70. Am scris despre acea carte la “Europa Libera”, am afirmat atunci, in plina revenire a infamiei, ca “Jurnalul” oferea, aproape miraculos, o cale de salvare. Era o alternativa la cultura dominanta, asemeni poemelor unui Zbigniew Herbert ori filmelor lui Andrei Tarkovski. La Paltinis s-a nascut o scoala de reflectie–acolo a renascut un mod de a privi liber cerul instelat si de a trai legea morala.

Student fiind, mergeam la biblioteca Institutului de Filosofie, situat in fosta casa a lui Nicolae Iorga de pe actualul Bulevard Iancu de Hunedoara (pe atunci se chema Ilie Pintilie, dupa numele unuia dintre militantii comunisti faimosi, most in la Doftana in cutremulrul din 1940). Mi-l amintesc pe Gabriel (nu ne cunosteam inca personal) stand de vorba cu Henri Wald, unul dintre putinii cercetatori veritabili din acel barlog al primitivismului dogmatic condus vreme de decenii de sinistrul C. I. Gulian, apoi de marioneta ideologica Alexandru Tanase, dar de fapt de politrucul Radu Pantazi. Ne-am cunoscut apoi, gratie lui Adrian Rezuş (logician de inalta clasa, a plecat din tara prin 1978, traieste acum in Olanda). M-am imprietenit repede cu Gabriel si cu colegul sau de institut, neuitatul Petru Creţia. Pe Gabriel il vedeam adeseori in vizita la istoricul de arta Radu Bogdan, a carui legendara biblioteca ne atragea precum un irezistibil magnet. Gabriel fusese de-acum mutat de la institut, in fapt concediat, din ratiuni evident politice. La fel si Petru. Din cat tin minte, Gabriel a lucrat o scurta perioada la Centrul de Informare si Documentare in Stiintele Sociale si Politice (acronimul era, cred, CIDSP), condus de un personaj locvace si pitoresc numit Mircea Ioanid, unul dintre acei marxisti dezabuzati care descoperisera farmecul „sociologiei burgheze” (lucru care nu s-a intamplat cu un Radu Florian, spre a nu mai vorbi despre delatorul Pavel Apostol). A ajuns apoi intr-un loc ce parea relativ ferit de intemperiile unei politici tot mai paranoice, la Institutul de Istoria Artei de pe Calea Victoriei, unde putea, in fine, sa se ocupe de filosofia formelor simbolice si alte teme care ii erau intr-adevar apropiate de suflet. A venit insa represiunea si acolo, odata cu scandalul „Meditatiei Transcendentale”, Andrei Plesu a fost exclus din partid si eliminat din viata academica. Nu putea exista in Romania vreo oaza reala, vreun spatiu sustras complet interventiilor abuzive ale unui politic degradat si degradant, josnic si injositor. Cand citesc unele rechizitorii impotriva „rezistentei prin cultura” ma intreb ce-ar fi facut acesti vajnici procurori de astazi la acea vreme? Nu-si dau ei seama ca la acel ceas al obscenitatii de partid si de stat, simpla decenţă era de-acum un gest de sfidare? Nu realizeaza acesti inchizitori de ultima ora ca Romania lui Nicolae Ceausescu nu era Ungaria lui János Kádár, Polonia lui Gierek ori Iugoslavia lui Tito? Puţină istorie politica a Europei de Est si Centrale in perioada comunismului i-ar putea ajuta sa se abtina de la judecati absolutizante.

N-am facut parte dintre paltiniseni, dar vorbeam cu Gabriel si cu Andrei Plesu despre Constantin Noica. Ne vedeam uneori si cu Alexandru Paleologu, nu aveam inhibitii niciunul in a conversa absolut deschis despre grotesca degringolada a regimului, despre eroziunea marxismului, despre noii filosofi francezi, despre Soljenitin, Hannah Arendt, George Orwell, Arhtur Koestler si cate alte teme situate la antipodul lecturilor neprimejdioase. Am citit cartea sa despre limita cu creionul in mana, tin minte si acum unele pasaje. Era un mod de a scrie filosofie atat de diferit de ceea ce se practica oficial incat nu puteai mira ca volumul era publicat de o editura litarara („Univers, daca tin bine minte). Paginile despre marxism erau evident lipite, adugate strict conventional, cel mai probabil la solicitarea cenzorului, ori a referentului editorial, erau scrise politicos, distant, erudit, dar in mod cert fara urma de adeziune. La acel ceas istoric, Gabriel Liiceanu era de-acum un ganditor nu doar non-marxist, dar chiar anti-marxist in sensul ca descoperise originea proiectului totalitar in chiar doctrina originara. In primul meu articol aparut in Statele Unite, in 2003, in revista Praxis International, „Critical Marxism and Eastern Europe” prezentam itinerariul filosofic al lui Gabriel Liiceanu drept emblematic pentru un tanar intelectual stralucit care refuza sa ingenuncheze ideologic. Am citit de-a lungul anilor cam tot ce-a scris Gabriel. Am transmis, la „Europa Libera”, in 1986, daca nu ma insel, un eseu intitulat „Gand intarziat despre Paltinisul magic”. Ne-am revazut in februarie 1990, am zburat in acelasi avion dinspre Viena spre Bucuresti. Gabriel era de-acum socat de recidiva metodelor dictatoriale, de ubicuitatea si impertinenţa servitorilor vechiului regim. Starea existentiala fireasca a lui Gabriel este, in traditia camusiana, aceea de ingrijorare etica.

Prin eseul sau „Despre ura”, aparut la Humanitas in 2007, ne-a daruit unul dintre cele mai frumoase si adevarate texte ale literarurii anti-totalitare. Izvorit dintr-o irepresibila pasiune morala, inspirat deopotriva de dezgustul in raport cu infinitul tupeu al lacheilor, dar si de o imensa dragoste pentru semenii sai, umiliti si insultati de profitorii timpurilor de tristete si injosire, Liiceanu trage un binevenit semnal de alarma, opunindu-se pe fata ignominiei si infamiei.  Ca unul care am scris admirativ despre „Jurnalul de la Paltinis”, nu pot sa nu observ continuitatea demersului metafizic si moral al ginditorului roman. Paginile despre Marx si Lenin surprind exact modul in care certitudinile oraculare se convertesc in realitati concentrationare. Este vorba de consecintele „urii din pornire” inzestrata cu acoperamant ideologic.  La ceasul in care ni se comunica, cu dubios aplomb, ca intelectualii ar face mai bine sa nu se amestece in chestiunile publice, ori, daca o fac, sa fie atenti sa nu cada intr-un mortal „partizanat”, Gabriel Liiceanu isi asuma, deschis si transparent, pozitia de intelectual democrat. In acest caz, o spun apasat, nu este vorba de o „tradare” a intelectualilor ci, dimpotriva, de onoarea lor.

Daca vrea sa-si onoreze vocatia autonoma, intelectualul trebuie sa fie un spectator angajat. A nu consimti la raul din jur este o forma de a-ti fortifica propria statura verticala. Nu orice proiect politic este prin definitie cinic. Cind Cetatea se intilneste cu mari amenintari, intelectualii democrati nu-si pot permite sa se mentina voios-indiferenti. Afirm acest lucru ca replica la acele declaratii iresponsabile care atribuie intelectualilor solidari cu proiectul de reconstructie institutionala si morala propus de Traian Basescu tot felul de motivatii meschin-oportuniste, ba chiar si propensiuni de extrema dreapta. A-l categorisi pe Liiceanu drept intelelectual extremist, opus democratiei, mi se pare o stupiditate bazata pe resentimente prea firav camuflate pentru a fi luate in serios.

Scriind despre comunism ca forma suprema de organizare intelectuala a urii, el confirma o pozitie impartasita de intreaga traditie a disidentei democratice. Opozitia sa fata de totalitarism, fascist ori comunist, este una ce tine de ordinea insasi a valorilor liberale: respectul pentru individ si drepturile sale, refuzul inregimentarilor bigote, curajul de a rosti adevaruri incomode riscind sa torpileze diversele conformisme placide. Liiceanu este un om al inaltei temperaturi etice, ceea ce poate stirni reactii cit se poate de diverse: de la sustinatori neconditionati la adversari ireductibili. I se reproseaza ca ar poza in „erou al anticomunismului”, cita vreme tot ce a sustinut este ca a trecut prin anii dictaturii fara sa pactizeze cu fortele Raului. Au sarit impotriva sa personagii ignare care si-au permis sa debiteze cele mai auiritoare imbecilitati, trogloditi pozand in eruditi, incapabili sa inteleaga ce inseamna sa trudesti o viata pentru a-l impaminteni pe Heidegger in casa limbii romane.

Nu vom conteni sa ne intrebam de unde au venit „chemarile” radicalismului comunist, cum se poate explica prabusirea etica a atitor figuri de marca la un tip de retorica scientista si fals-umanista. Liiceanu descopera secretul seductiei comunismului in chiar aceasta strategie de organizare a urii. Comunismul a reprezentat o gramatica a frustrarii si invidiei. A gost gelozia sociala absoluta. Exterminismul social comunist, contrapartea celui rasial ale nazistilor, se voia apoteoza iubirii, dar era de fapt, pe urmele lui Şigaliov din „Demonii” lui Dostoievski, culmea nihilismului etic. Comunismul, de la fondatori si pana la experimentele cele mai brutal-genocidare, este un construct intemeiat pe ura. Post-comunismul nu se va elibera de mostenirile predecesorului sau istoric pina nu va recurge, sistematic si fara false pudori, la demistificarea proiectului ideologic terorist care s-a pretins unul al iubirii si a fost in fapt expresia masluirii nerusinate a ideii de Bine. Cu cuvintele lui Liiceanu: „Ura goala are eficienta unui arc cu sageti, a unei flinte care trage o singura data.  Prevazuta cu ideologie, ea devine o arma cu repetitie”.

Filosoful stie să regrete, dar nu regretă niciodată că stie. Atunci cand Gabriel Liiceanu s-a ocupat de sindromul urii, el a descris, pe bună dreptate, totalitarismul ca exteriorizare a resentimentului (social, etnic etc). Acum, gânditorul notează ambivalenta perversă a acestui sentiment: “Îmbrătisarea celui care urăste nu se opreste decât odată cu anihilarea fiintei urâte. Numai ura poate fi ‘de moarte’. Numai acolo crima este traită ca fantasma sub forma unei îmbrătisări fără pauză”. Când Lenin convoaca aprobarea Istoriei pentru lichidarea “verminei” (preoti, aristocrati, intelectuali, “kulaci”, burghezi) el actionează pe baza unei motivatii de acest gen: iubirea pentru umanitate justifică exterminarea celor decretati drept subumani. Universul concentrationar a fost creat pentru a distruge individualitatea: ratiunea terorii nu a fost una economică, ci ideologică.

Voi scrie curand despre noua carte a lui Gabriel Liiceanu, “Dragul meu turnator”. Este una dintre cele mai importante contributii romanesti la literatura despre patologiile psihologice ale comunismului. Trebuie sa fii o canalie cinica pentru a bagateliza traumele lasate de universul terorii, in oricare din “etapele” actiunilor criminale ale Securitatii. Este vorba acolo de delatiunile comise vreme de decenii de Octavian Chetan, redactorul sef al “Revistei de Filosofie”, apoi, pana la caderea regimului comunist, redactor-sef al Editurii Politice. Dar este vorba, mai presus de orice, de chestiunea Raului in istorie si de sansele de a nu altera conceptul Binelui. Opusul chetanilor a fost un ganditor, deopotriva istoric al filosofiei si al matematicii, numit Imre Toth. Despre el Gabriel Liiceanu scrie cu aceeasi iubire cu care a scris despre Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si Constantin Noica.

(Textul de mai sus este o dezvoltare/actualizare a unui eseu aparut in volumul “Liber Amicorum. Studii si eseuri in onoarea lui Gabriel Liiceanu”, editat de Catalin Cioaba si Bogdan Minca, Zeta Books, 2012)

Recomandari de lectura:

http://www.humanitas.ro/humanitas/dragul-meu-turn%C4%83tor

http://www.revista22.ro/articol.php?id=33493

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/despre-paltinisul-magic-dupa-treizeci-de-ani/

 

A Passion for Truth: In Memoriam Jean Bethke Elshtain (1941-2013)

The first thing to be said about Jean Bethke Elshtain is that she embodied paradigmatically the idea of a public intellectual, an engaged spectator, to use Raymond Aron’s famous formulation. For her, the concept of liberty as articulated by the dissidents of Eastern Europe (Sakharov, Havel, but also John Paul II) symbolized an indispensable anchor, a source of hope in our turbulent and dismaying world. Both in her writings (21 books and hundreds of articles) and public interventions, Jean was direct, honest, unabashedly dedicated to defending truth against opportunistic lies and cowardly conformity. She identified herself as a Christian thinker and, at the University of Chicago, held appointments both in political science and in the Divinity School.

I first met her in the spring of 2006, at a dinner organized by our common friend, Martin Palous, former Charter 77 spokesman, philosopher and at that moment the Czech Republic’s ambassador to Washington. My wife, Mary, and I spent hours in one of the most enriching intellectual conversations of our lives. A few days later, I was approached by Robert Boyers, the editor of “Salmagundi,” who invited me to a conference on Jihad, violence, and terrorism. He told me that it was Jean Bethke Elshtain who had recommended me. The proceedings came out as a special issue of the journal.

 

The “Boston Globe” reported on the conference and described my intervention as the most adamant in support of the war. In fact, I was simply voicing there the ideas held by Joan Bethke Elshtain, Vaclav Havel, Andre Glucksmann and many others who saw the value of a just war against a despicable criminal despotism. It was a difficult task taking into account that Christopher Hitchens, who was also listed as a participant, had to cancel his presence at the very last minute. So, there I was, the East European, debating such hyper-controversial issues with famous critics of the war, including Benjamin Barber, Martha Nussbaum, and Peter Singer. “Public intellectuals, much of the time at least, should be party poopers,” Jean Bethke Elshtain declared in 2001. On that occasion, I definitely was one.

For Jean, values and principles mattered, truth was not a malleable, fluid, relative entity, and the dignity of the individual needed to be defended against any attempts to diminish it. A professor of moral and political philosophy at the University of Chicago, Jean delivered major lectures on various campuses, authored influential books on burning political and ethical issues, including the acclaimed “Democracy on Trial.” She was not afraid to defend her views, to offer logical, historical, and ethical arguments for the need to engage in the Iraq war.

A lifelong student of Augustine (a passion she shared with Hannah Arendt), Jean knew that refusal to act against evil inevitably leads to acquiescence and complicity with it:

The fight against German fascism and Japanese militarism put us in the world to stay. With our great power comes an even greater responsibility. One of our ongoing responsibilities is to respond to the cries of the aggrieved. Victims of genocide, for example, have a reasonable expectation that powerful nations devoted to human rights will attempt to stay the hand of the murderers.

For her, September 11 was a not a “bad accident,” but a fundamental change in world affairs. It marked a mutation not only in political strategies, but also in the American way of dealing with the horrors of war:

I come from a small people, Volga Germans, who would have been murdered or exiled had they remained in Russia rather than making the wrenching journey to America. … An image that crowds out many others in my mind is that of tens of thousands fleeing New York City by foot. As I watched and wept, I recalled something I had said many times in my classes on war: “Americans don’t have living memories of what it means to flee a city in flames. Americans have not been horrified by refugees fleeing burning cities.” No more. Now we know.

At the end of his life, the great sociologist Daniel Bell confessed that he was most worried by the loss of historical sense among America’s youth. His was also Jean Bethke Elshtain’s concern. For her, like for Hannah Arendt, Albert Camus, Isaiah Berlin, Leszek Kolakowski, Judith Shklar, and Paul Ricoeur, truth and memory are inseparable. In the preface of her book, “Sovereignty: God, State, and Self,” she wrote:

One of my persistent worries about our own time is that we may be squandering a good bit of rich heritage through processes of organized “forgetting,” a climate of opinion that encourages presentism rather than a historical perspective that reminds us that we are always boats moving against the current, “borne back ceaselessly into the past,” in F. Scott Fitzgerald’s memorable words from The Great Gatsby. This historic recognition should not occasion resentment or dour heaviness; rather, it should instill gratitude. As this book drew to a close, I realized that it was no culminating magnum opus — few books are — but, rather, a contribution to the shared memory of our time and place. And that is enough.

In her endless quest for truth, Jean Bethke Elshtain illustrated in a most inspiring way that quality described by Thomas Mann as the nobility of spirit.

 

Articol publicat in revista electronica FrontPage.mag:

http://frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/a-passion-for-truth-in-memoriam-jean-bethke-elshtain-1941-2013/

Recomandare de lectura: Virgil Nemoianu si statornicia valorilor

Virgil Nemoianu, profesor la Catholic University of America din Washington, DC,  este un clasic in disciplina pe care o numim istoria ideilor. Este, in egala masura, un filosof al culturii si religiei, un spirit enciclopedic, un umanist aflat mereu intr-o stare de veghe, un aparator al Ratiunii impotriva variilor atavisme si colectivisme. Adaug ca este un erudit cum foarte putini mi-a fost dat sa intalnesc in viata si un spirit comprehensiv in ce priveste filosofia politica. De-a lungul ultimelor trei decenii, am avut sansa sa discut cu profesorul Nemoianu nu doar marile directii din gandirea conservatoare, dar si contributiile unor ganditori precum Leszek Kolakowski si Irving Howe.  La admirabila initiativa a criticului clujean Luigi Bambulea, de care ma leaga amintirea minunatei reviste “Verso”, editura Spandugino din Bucuresti a publicat primul volum din seria de autor Virgil Nemoianu.

Luigi Bambulea este coordonatorul acestui proiect exemplar deopotriva ca substanta si ca infatisare, un demers care va ramane, nu ma indoiesc, in istoria faptelor intelectuale exceptionale ale acestor vremuri. O cultura care se respcta are nevoie de asemenea constructii temeince. Ceea ce da operei lui Virgil Nemoianu durabilitate este tocmai consecventa principiilor analitice combinata cu un suflu al modernitatii asumate. Altfel spus, o antipatie pentru mode si o mare deschidere spre modernitate. Scrierile sale sunt inradacinate in labirintice lecturi pe care numai un spirit indragosit de geometria ideilor le poate organiza cu atata eleganta.

 

 

Sunt incluse aici cartile pe care generatia mea si nu numai ea le-a citit cu imens nesat si indubitabil folos–“Structuralismul” si “Calmul valorilor”. Prima reprezinta o dovada ca a existat in Romania o perioada de relativa liberalizare, macar in plan cultural, cand barosul dogmatismului de tip jdanovist a fost inlocuit cu ceea ce-am putea numi catusele de catifea (o adaptare a sintagmei lui Miklos Haraszti despre “inchisoarea de catifea”). Intelectuali precum Matei Calinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Mihai Zamfir, Mircea Martin, Gelu Ionescu, N. Manolescu, Eugen Simion au fost cei care au testat in chip temerar toleranta si intoleranta sistemului in acea epoca. Stim ce s-a petrecut dupa 1971 si care au fost consecintele noului inghet pentru cultura romaneasca. A existat, cum mi-a spus-o profesorul Nemoianu, o perioada Maurer in dinamica sistemului comunist, iar acesti tineri au facut tot ce puteau pentru a largi orizontul de inteligenta culturala si morala din Romania.

Tanarul intelectual umanist de structura simultan central-europeana si anglo-saxona, care era Virgil Nemoianu, iubitor de Thomas Mann, Chesterton si T. S. Eliot, a prezentat largi fragmente din ceea ce avea sa devina “Structuralismul” in cadrul unui cerc de stilistica lansat de profesorii Mihai Pop, Al. Rosetti si Tudor Vianu si din care faceau parte, intre altii, Toma Pavel, Sanda Golopentia, Mihai Zamfir si Sorin Alexandrescu. Eseul este si azi extrem de incitant, si-a mentinut nealterata prospetimea conceptuala. Cititorii de azi trebuie sa stie ca pe atunci cartile despre curentele de gandire occidentale erau apanajul filosofilor oficiali,care se straduiau, in genere, sa demonstreze “superioritatea conceptiei marxiste”.  Volumul lui Virgil Nemoianu era o exceptie si asa a fost receptat. La fel, scris cu inteleapta empatie, “Calmul valorilor” depune marturie pentru un gust estetic de tip lovinescian, pentru angajamentul deschis in favoarea autonomiei spiritului. Eseurile despre Stefan Augustin Doinas, Ion Negoitescu si Cornel Regman, prietenii “cerchisti” ai ganditorului, sunt ilustratii elocvente a criticii simptomatologice pentru care pleda Virgil Nemoianu in acei ani. Pe scurt, avem de-a face cu un volum magistral care ii va atrage si ii va bucura pe toti cei care vor sa inteleaga dinamica ideilor intr-un veac al atator aprinse si inca neincheiate, nestinse polemici si tensiuni spirituale. 

http://www.edituraspandugino.ro/?pag=autor&autor=virgil-nemoianu&limba=ro

Inapoi la Lenin?

Se poartă, în cercurile stângiste, moda revenirii la Lenin, la radicalism, la utopie. Între cei care susţin necesitatea de a „retesta ipoteza comunistă” se află filosoful francez Alain Badiou, admirator cândva al Khmerilor Roşii, precum şi gânditorul sloven, devenit idol al campusurilor occidentale, subiect de filme documentare hagiografice şi profet al unei fantasmate noi revoluţii planetare, Slavoj Zizek. Am discutat despre aceste lucruri la Universitatea Michigan din Ann Arbor unde am prezentat cartea mea “Diavolul in istorie”. Nu sunt teme abstracte, ci chestiuni care definesc marile polarizari valorice ale lumii de azi. Cum ar suna un apel pentru “retestarea ipotezei naziste”?

Au loc conferinţe şi simpozioane în care Lenin este prezentat, cu morgă academică şi fără urmă de compasiune pentru milioanele de victime ale „marelui experiment”, drept un filosof al rupturii cu o ordine presupus condamnată de istorie. Este normal, în fond, ca profeţii violenţei să-l venereze pe Lenin. Este mai puţin normal ca intelectuali care ar fi trebui sa înveţe ceva din catastrofele secolului al XXlea să se angajeze pe aceasta pantă a iresponsabilităţii programatice. Este de-a dreptul anormal ca în ţările unde a fost aplicat modelul leninist să mai auzim panegirice rostite la adresa arhitectului unui sistem criminal.

Sa ne miram? La ce ne-am putea astepta de la epigonii lui Georg Lukacs, filosoful marxist care afirma, cred ca in 1970, intr-un dialog cu sociologul italian Franco Ferraroti ca prefera cel mai socialism celui mai bun capitalism. Declaratie aberanta pe care Leszek Kolakowski o comenta astfel: “Tocmai de aceea sunt cozi nesfarsite in fata ambasadelor Albaniei, nu ale Suediei, cu oameni care vor sa emigreze acolo”. Istoria reala nu conteaza pentru acesti doctrinari. Ceea ce importa sunt dogmele carora le raman fideli in pofida oricaror evidente. Daca faptele le sunt potrivnice, ei spun, asemeni unui faimos filosof german: “Cu atat mai rau pentru fapte”. Cititi “Internationala mea” de Ion Ianosi, o carte glorificata drept o marturie de o dogoritoare sinceritate, incercati sa cautati acolo o analiza onesta a bolsevismului ca justificare a genocidului social. Nu o veti gasi. Ion Ianosi este expert in subiecte precum “Marx si arta”, “Lenin si arta”, mai putin in cele legate de crimele inspirate de ideologia marxist-leninista.

Încă din anii de dinaintea acaparării puterii de către bolşevici, era limpede că Lenin (1870-1924) era un propagandist fanatic, un ideolog utopic, un urmaş al lui Robespierre şi St Just, nu un filosof. Filosofia presupune dubiu, Lenin era omul fără îndoieli. Ceea ce nu înseamnă că spirite onorabile nu au fost cumva înşelate de verbiajul metafizic al lui Lenin şi al admiratorilor acestuia. Patriarhul social-democraţiei ruse, Gheorghi Plehanov, avea dreptate. Lenin nu a fost în niciun fel un filosof. Dar se dorea el a fi? Poate merită să ne reamintim ideea lui Louis Althusser, un filosof francez ale cărui idei l-au influenţat puternic pe mai-sus pomenitul Badiou: “Lenin nu a întemeiat o nouă filosofie a practicii, ci o nouă practica a filosofiei”. O practică soldată cu asasinate în masă.

Lenin a fost practicianul unei filosofii simpliste, partizane, exclusiviste. Respingea aprioric posibilitatea unei căi de mijloc, a unui tertium datur între ceea ce el numea “ideologia burgheză” şi aceea “proletară”. Maniheismul lui Lenin era implacabil. Pentru Lenin şi discipolii săi, ideile erau (sunt) întotdeauna expresia unor interese de clasă. Preţuit de atâţia oameni ai stângii, favoritul lui Lenin executat de Stalin, Nikolai Buharin (1889-1938), nu gândea diferit, ceea ce a atras criticile acerbe ale lui Gramsci, unul dintre puţinii marxişti capabili să ia în serios autonomia suprastructurilor şi rolul voinţei istorice. Acesta este sensul conceptului esenţial al viziunii leniniste despre idei, ideologii şi conştiinţă filosofică: „partiinost’”, partizanat, poziţie de clasă, angajament militant, subordonare în raport cu „linia partidului”.

Leninismul este o doctrina revoluţionară care sanctifică violenţa politică şi osândeşte întregi categorii sociale la extincţie organizată statal. Este vorba de o demonologie seculară, de o cosmologie a excluderii, înrădăcinată în dispreţul visceral pentru statul de drept, pentru legalitate, pentru universalitatea drepturilor omului. Lenin a atacat cu furie în pamfletele sale „morala popilor” şi „cretinismul parlamentar”. Tezele lui Lenin au fost exacerbate de Stalin şi de discipolii acestuia, între care Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Nicolae Ceauşescu. „Înapoi la Lenin” semnifică înapoi la barbarie, orbire şi crimă.

Versiune largita a articolului aparut in “Evenimentul Zilei”, 12 martie 2013

A merge linistit catre propria moarte: In Memoriam Mihail-Radu Solcan

 

Tocmai am aflat ca a incetat din viata Mihail-Radu Solcan, profesor la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti. Am fost bun prieten cu el inca din anii facultatii (era mai mic cu doi ani, cred, coleg cu Adrian-Paul Iliescu si George Purdea). A fost un spirit nobil. Prietenia cu el a contat foarte mult in viata mea. Imi revin in minte discutiile noastre de-a lungul acestor decenii. Se ocupa de epistemologie, dar nu cred ca avea egal in Romania in ce priveste filosofia istoriei. Era un spirit enciclopedic. Puteai vorbi cu el despre Milosz si Popper, despre Hayek si Aron, despre Noica si Wittgenstein, despre Camus si Soljenitin, despre Martin Bubelr si Gerschom Scholem, despre Hegel, Marx, Isaiah Berlin si Kolakowski. Era unul dintre acei oameni despre care puteai spune ca citise tot. Cand vorbeam cu Radu aveam sentimentul ca discut cu Zaharias Lichter, personajul lui Matei Calinescu.

Il pasiona istoria comunismului. Era unul dintre cei mai buni cunoscatori ai dezbaterilor despre totalitarism. Un fost student al sau imi scria in urma cu cateva saptamani despre cursul tinut de Radu la Facultatea de Filosofie  pe baza cartii mele “Stalinism pentru eternitate”. Mi-as fi dorit sa fiu acolo, printre studentii sai. In asemenea dureroase clipe, cantarim ce este si ce nu este esential. Prietenia cu Radu a fost si va ramane pentru mine un lucru esential. Era sucevean de bastina, crescuse in acel spatiu central-europeaan din care au venit  marturiile unor Paul Celan, Norman Manea, Gregor von Rezzori. Gandindu-ma la Radu Solcan, imi revin in gand cuvintele cronicarului, reluate candva de G. Calinescu in “Istoria literaturii romane: “Nasc si la Moldova oameni”. Sa se odihneasca in pace.

Iata un link la un text care spune mult despre cine a fost omul Mihail-Radu Solcan. Probabil ca acolo unde este acum, surade intelegator si fredoneaza “Donna Donna”, fericit ca a ajuns in preajma lui Adonai:

https://tismaneanu.wordpress.com/2009/10/04/a-merge-linistit-catre-propria-moarte-marek-edelman-si-martin-buber/

Nimeni nu va plange dupa Andrei Marga

Inteleg ca dl Andrei Marga a fost, pentru prima oara in viata sa, chemat la Parchetul General. Este o veste care nu poate sa nu te puna pe ganduri. Tulburator, desigur, dar nu atat de neasteptat acest moment. Cand un profesor de filosofie, specialist in Marcuse si in Habermas, in liberalism si in pragmatism, un promotor al unificarii europene, un inamic al oricarui sovinism, ajunge sa fraternizeze cu un grup de infractori politici, te intrebi ce s-a intamplat, cum este posibil sa coboare intr-atat, cum se explica orbirea sa? Ori, cu un cuvant dur, dar potrivit, rinocerizarea sa?

Cand il vezi scriind editoriale intr-o imunda fituica electonica ce-si zice “cotidianul”, te crucesti, te freci la ochi si spui: “Sa fie acesta profesorul Marga pe care l-am cunoscut inca din anii 70?” Cand, ajuns ministru de externe intr-un jalnic guvern nascut din tradari, lasitati, santaj si mita, face declaratii admirative la adresa lui Putin, iti spui ca omul are grave probleme de concentrare (ma exprim eufemistic). Cand nu pierde vreo ocazie sa-l infiereze pe Traian Basescu drept diavolul incarnat, te intrebi daca nu este necesara o oarecare terapie psihologica. Ma rog, in compania mega-plagiatorului Ponta (pe care s-a grabit sa-l exonereze, riscandu-si propria onoare) si a unui demagog exaltat si logoreic precum El Crin, sarmanul profesor de filosofie si-a gasit o companie pentru care merita, de fapt, compatimit.

Plecarea lui Andrei Marga din fruntea Ministerului de Externe este binevenita nu doar pentru diplomatia romaneasca pe care a reusit sa o decredibilizeze cu o viteza ametitoare, dar, nu mai putin, pentru el insusi. Orice va face in continuare, bursier la o mare institutie de cercetare, ambasador, profesor invitat, va fi mult mai putin auto-distructiv pentru imaginea sa decat ce-a facut in aceste ultime luni. Cum a putut acest om sa ajunga sa fie implicat intr-o actiune ce tine de zona penalului, adica impiedicarea presedintelul ales al Romaniei sa-si exervcite mandatul constitutional? Sunt convins ca impostorul Ponta va minti gales si va plasa toata responsablitatea pe umerii lui Marga. Ori, mai exact spus, culpabilitatea.

Nu fac parte dintre cei care cauta tot felul de pete in biografia ganditorului clujean, mai ales din perioda cand era un tanar asistent la Univeritatea “Babes-Bolyai”. Am salutat cu ani in urma alegerea sa in fruntea PNT-CD. Am inteles si de ce a demisionat. Stiu exact rolul sau in infiintarea Facultatii de Stiinte Politice a Universitatii “Babes-Bolyai”. Am pretuit eforturile de reforme educationale din anii cand a fost ministru. Ca rector, in anii 90, a dovedit viziune si curaj. Apoi, lucrurile au derapat, mai ales cand s-a obstinat sa pastreze un monopol al puterii in universitate. Oameni care tineau la el au fost tot mai derutati si mai deziluzionati. Accentuez insa rolul sau in initierea si sustinerea excelentei reviste “Verso”, amenintata azi cu disparitia.

Nu cred ca urmasul sau la Externe este mai onest ori mai inteligent decat Andrei Marga. Dar nu aceasta este problema. Nu ma mira ca Titus Corlatean este acolo. Familia sa politica se numeste mafia pesedista. Pana la trista transfigurare din ultimii ani, Andrei Marga apartinea, ori parea sa apartina, altei familii. Tocmai de aceea, nimeni nu va varsa lacrimi la plecarea sa, dupa o meteorica prezenta, din fruntea Ministerului de Externe al unui guvern care a reusit sa distruga imaginea Romaniei ca stat de drept.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/nimeni-nu-va-plange-dupa-andrei-marga/

 

Pledoarie pentru exceptionala revista “Verso”: Scrisoare domnului rector Ion Aurel Pop

Stimate domnule Rector,

Ne-am intalnit candva la o conferinta stiintifica aici, in Statele Unite. V-am urmarit activitatea profesionala si va asigur de respectul meu. As dori sa va spun ca doua sint publicatiile din Cluj de care ma simt extrem de atasat si la care colaborez de o maniera consecventa: “Apostrof”, condusa de distinsa poeta, romanciera, eseista si profesoara de istoria filosofiei Marta Petreu si “Verso”, condusa de admirabilul poet Ion Muresan. Va rog sa-mi ingaduiti sa impartasesc cu Dvs si cu cititorii platformei “Contributors” ingrijorarea mea, si nu doar a mea, in legatura cu ceea ce pare a fi o decizie a Rectoratului Universitatii “Babes-Bolyai”. Este vorba de incetarea sustinerii lunarului de cultura “Verso”, o revista care face onoare spiritului critic din Romania, o tribuna veritabila a culturii politice pro-occidentale, libera de orice prejudecati colectiviste, moderna si in acelasi timp atenta la ce inseamna veritabila traditie a umanismului occidental. In paginile revistei “Verso” se intalnesc armonios filosofia, poezia, politologia, istoria artelor si alte discipline umaniste.

Este acesta un timp in care publicatii precum “Verso” rezista cu greu variilor intemperii economice, evaporarii mecenatelor de orice fel, evadarii atator cititori potentiali inspre alte orizonturi mediatice. Este un prilej de mandrie, cred eu, pentru redactorii revistei si pentru Universitatea “Babes-Bolyai” ca aceasta minunata revista nu numai ca a depasit acest gen de obstacole, dar a a reusit sa-si construiasca un public loial, sincer si mereu interesat de dezbaterile de idei de o mare profunzime din paginile ei. Sunt convins, domnule Rector, ca ati avut prilejul sa cititi numarul despre anti-americanism, unic prin intuitii si informatii in ansamblul presei intelectuale romanesti. Le fel, actualul “dosar Virgil Nemoianu” este un autentic tezaur de rationalism critic.

“Verso” nu este o revista partizana in sensul ingust si limitativ al cuvantului. Optiunile sale filosofice sunt limpezi si sunt intotdeauna sustinute cu argumente de perfect profesionalism: umanismul, traditia autentica, neromantizata, luciditatea, refuzul corectitudinilor politice si istorice, al relativismului etic. Ghidata de principii, nu de interese efemere, revista “Verso” sustine ceea ce marele filosof D. D. Rosca definea candva drept valori vesnice.

Spre a cita din memoriul redactat de prietenii de la “Verso”: “UBB este la ora aceasta singura universitate din ţară care susţine o publicaţie culturală deschisă publicului larg (si nu doar cu circuit închis); de aceea Verso a devenit singurul demers din România de apropiere a culturii de mediul universitar si de punere în dialog a culturii non-instituţionale cu mediul intelectual academic”.

Sunt convins ca nu vorbesc doar in numele meu, ci al atator colegi si prieteni, indiferent de optiunile si preferintele politice, atunci cand spun ca socetatea deschisa are in revista “Verso” o voce cat se poate de elocventa si persuasiva. Tocmai din acest motiv am trimis mesajul de mai jos redactiei:

“Stimate domnule Luigi Bambulea [redactor al Verso]:

Sunt întristat, socat si revoltat. Am colaborat impecabil la revista “Verso”. Am constatat în chip statornic deschidere intelectuală, transparenţă, angajament pentru valorile liberalismului civic si pentru un dialog dezinhibat. Respectul pentru lumea ideilor a făcut din “Verso” o revistă de prim rang, cum prea puţine există în România de azi). Nu înţeleg si resping ideea opririi apariţiei acestei tribune a libertăţii intelectuale. Luptele politice nu au de ce si nu trebuie să influenţeze lumea spiritului. Poate sunt utopic, dar asa văd eu lucrurile. Mă solidarizez în termeni lipsiţi de orice echivoc cu demersul intelectual al revistei.

 Nu am simţit niciodată, sub nicio forma, vreo orientare partizană. Dimpotrivă, revista “Verso”, desi susţinută public, spre meritul său, de profesorul Andrei Marga (cu care sunt prieten de decenii, dar de care mă despart acum numeroase poziţii), a publicat un număr întreg despre resentiment, coordonat de Vlad Muresan si de mine. Pe baza acestui număr a apărut volumul “Anatomia resentimentului” la Editura Curtea Veche. Vă asigur de solidaritatea mea si vă rog să transmiteţi colegilor deplina mea preţuire. În caz că doriţi, puteţi publica acest mesaj după cum veţi crede de cuviinţă. Cu cele mai bune gânduri, Vladimir Tismăneanu”.

Va rog, asadar, stimate domnule Rector, sa reconsiderati decizia si sa sustineti continuarea publicarii revistei “Verso”. Veti binemerita din partea tuturor celor care credem in libertate si adevar. Va multumesc si va asigur de gandurile mele cele mai bune.

http://www.revistaverso.ro/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/pledoarie-pentru-exceptionala-revista-verso-scrisoare-domnului-rector-ion-aurel-pop/

Cosmopolisul scufundat: Despre Mariana Şora

Unul din marile mele regrete este ca n-am cunoscut-o personal pe Mariana Şora, aceasta mare doamna a literelor romanesti, trecuta acum in lumea celor drepti. Dar i-am citit eseurile si memoriile, am fost fascinat de orizontul filosofic al scrierilor ei, de capacitatea de a uni fragmente disparate intr-un intreg explicativ coerent in care Ratiunea se intalnea cu alte zone ale cunoasterii umane, fara gelozie si fara suspiciune. Inainte de a o citi Marthe Robert pe tema Kafka, am citit, cred ca era in 1969, prefata Marianei Şora la “Castelul”. Acel text mi-a ramas in memorie pana azi, cred ca as putea cita oricand unele fraze de o intensitate metafizica greu de egalat. Kafka-ul meu ramane cel despre care a scris Mariana Şora.

Nascuta “in preajma Revolutiei”,  la Budapesta, formata la Timisoara, Bucuresti si Paris, traind dupa 1977 in Germania, editor, critic si istoric al literaturii universale, in primul rand al celei germane, doamana Mariana Şora a fost una din sursele de inspiratie ale grupului “A Treia Europa” din Timisoara, initiat de Adriana Babeti, Mircea Mihaies si Cornel Ungureanu. Renastea astfel, in Banat, in anii 90, memoria unui multiculturalism refulat si reprimat, a unui Cosmopolis ingropat de catastrofele veacului camerelor de gazare si al lagarelor comuniste. Memoriile Marianei Şora vorbesc despre visuri, agonii, nevroze, ruine, identitati vatamate si rani deschise, despre o lume pierduta si pe care ne obstinam sa o regasim. Mariana si Mihai Şora sunt si vor ramane repere ale constiintei libertatii in cultura romaneasca, spirite pluraliste, ostile ingustimilor si reductionismelor de orice fel. Public aici frumoasele randuri dedicate de profesorul Aurelian Craiuţu  de la Universitatea Indiana in memoria distinsei ganditoare care a fost Mariana Şora.

La despartirea de Mariana Şora

de Aurelian Craiuţu

S-a stins recent din viaţă, la München, Mariana Şora, una dintre cele mai importante scriitoare de limba română a ultimei jumătăţi de veac. Imaginea Marianei Şora este indisolubil legată în mintea mea de prima noastră întâlnire în primăvara anului 1990, când am realizat împreună o convorbire ce a apărut fragmentar în revista Amfiteatru. Încetul cu încetul, am devenit (fără s-o merit) unul dintre „copiii ei de suflet“, cum ea însăşi mărturisise cândva într-o notă de jurnal. Prin Mariana Şora m-am simţit contemporan cu o altă generaţie şi cu o lume din care m-am inspirat mereu. În mintea mea, ea s-a aflat alături de alte două mari doamne ale culturii române, Alice Voinescu şi Jeni Acterian, de care au apropiat-o patosul ideilor filosofice şi pasiunea pentru autenticitate.

Născută în Budapesta în mai 1917, Mariana Şora a crescut în Timişoara, unde a respirat din plin aerul cosmopolit al Mitteleuropei, al cărei spirit deschis şi erudit l-a reflectat în toate scrierile sale. De copilărie au legat-o amintiri şi trăiri adânci, aşa cum recunoscuse ea însăşi într-un interviu din 2007: „Am fost mai mult eu însămi nu ca femeie, nu ca intelectual, ci copil. Mă simt atrasă de copilărie, cred că atunci am avut cele mai fertile intuiţii, cea mai intensă viaţă interioară“. A urmat, la Bucureşti, cursurile lui Nae Ionescu, Dimitrie Gusti, Mircea Eliade şi Anton Golopenţia, pentru a ajunge mai apoi bursieră a guvernului francez. Aventura acelor ani a evocat-o într-o superbă carte de amintiri, O viaţă în bucăţi. Reîntoarsă (dramatic) în România în 1948, nu a făcut compromisuri politice. S-a afirmat mai întâi ca traducătoare (peste o sută de titluri traduse în mai multe limbi, între care Kafka, Blecher, Ionescu) şi a izbutit să publice câteva remarcabile cărţi de critică literară, precum “Unde şi interferenţe” (1969), “Cunoaştere poetică şi mit în opera lui Lucian Blaga” (1970) sau “Gândirea lui Goethe în texte alese” (1973), înainte de a lua calea exilului în 1977. Au urmat anii de libertate, dar şi de relativă izolare intelectuală, la München, alături de o parte a familiei. Deschiderea de după 1989 i-a prilejuit reîntoarcerea în sânul culturii române, căreia i-a dăruit noi cărţi, între care un remarcabil roman-eseu, “Mărturisirile unui neisprăvit” (1999) şi multe pagini memorabile de jurnal adunate în “Cenuşa zilelor” şi “Două jurnale faţă în faţă”.

Obsedată de curgerea timpului, Mariana Şora a trăit intens având o poftă enormă de viaţă şi cunoaştere. Într-o notă de jurnal din noiembrie 1940 ea afirmă: „Vreau viaţă, viaţă proteică. Invidiez orice fiinţă despre care am impresia că trăieşte mai din plin decât mine. Vreau să fiu tot: fetiţă proastă, aventurier, copil, femeie, scriitor, vagabond, poet, muncitor, explorator. Oh, explorator! Simt chemarea mării, mă atrage largul, ca pe un adolescent“. Sentimentul dominant în paginile Marianei Şora e nu doar combustia interioară, ci şi melancolia trează şi lucidă, întărită de conştiinţa acută a propriilor talente şi limite. A fost, după propria sa mărturisire, un „diletant“, în sensul cel mai pur al cuvântului, înzestrat însă cu un acut spirit critic căruia nu i-au scăpat nici măcar unii dintre prietenii săi precum Constantin Noica (memorabilă a fost scrisoarea Marianei Şora inclusă miraculos în “Epistolarul” editat de Gabriel Liiceanu în 1986). S-a încăpăţânat să practice arta admiraţiei, cutreierând domenii diverse (de la filosofie la ocultism), cuprinsă de dorinţa imensă de a înmagazina tot. Înzestrată cu multe haruri, Mariana Şora a avut din plin darul evocării, memoriile ei reprezentând o culme a genului în literatura română. A preţuit (şi invidiat) figurile sistematice şi luminoase precum Goethe şi Thomas Mann, dar s-a simţit mai aproape de spiritele neliniştite precum Cioran.

În tinereţe, prietenii îi preziseseră că va fi recunoscută şi chiar celebră post mortem. E aproape sigur că nu s-au înşelat. Dumnezeu s-o odihnească în pace!

http://www.revista22.ro/la-despartirea-de-mariana-350ora-12729.html

Pentru textul integral al articolului meu si comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/un-destin-central-european-aurelian-craiutu-despre-mariana-sora/

Modelul Mihai Şora: La Multi Ani unui cavaler al spiritului!

Pe 7 noiembrie, un cavaler al spiritului, un ganditor nepereche si un mare prieten al societatii deschise implineste 95 de ani. Este o sarbatoare pentru tot cei care iubesc libertatea. Am avut şansa să colaborez la două volume cu Domnul Mihai Şora: “Perfectul acrobat” – cartea despre Leonte Răutu, scrisă împreună cu Cristian Vasile, unde am făcut un dialog cu distinsul filosof, şi “Anatomia resentimentului” – un volum colectiv pe care l-am coordonat şi în care Domnul Şora a scris un text de o admirabilă densitate ideatică şi morală. Într-adevăr, într-o lume a cinismelor oportuniste şi a schimbărilor la faţă în funcţie de conjuncturi învelite în ipocrite raţionalizări, Mihai Şora propune un model a ceea ce trebuie să fie intelectualul critic: deschis la sfidările, chiar la neliniştile modernităţii, atent la soarta semenilor, capabil de revolta în raport cu injustiţia, cu mizeria morală, cu turpitudinile de orice fel.

Mihai Şora aparţine unei generaţii care a experimentat în chip tragic convulsiile ideologice ale unui veac marcat de catastrofele Gulagului şi ale Holocaustului. S-a înrolat în Rezistenta anti-nazistă din Franţa tocmai pentru că detesta barbaria. În acelaşi mod, a ajuns la despărţirea de regimul comunist, a cărui barbarie a detectat-o cu chirurgicală exactitate. După 1989, acest filosof al interiorităţii, al sufletului îngemănat cu spiritul, a ajuns Ministru al Educaţiei. Nu cred că se putea găsi un om mai potrivit pentru reforma unui sistem educaţional aservit până atunci comandamentelor perverse ale utopiei totalitare.

În iunie 1990, când barbaria a ţâşnit din nou prin lanţurile şi ghioagele securisto-minereşti, Mihai Şora şi-a dat demisia, împreună cu adjunctul său, respectatul istoric al literaturii, profesorul Paul Cornea. A preferat să redevină ceea ce fusese o viaţă întreagă: intelectualul liber, autonom; a refuzat bine-răsplătitele poziţii oferite de puterea fesenistă (id est neo-comunistă, neo-barbară). Umanismul lui Mihai Şora, ca şi în cazul unui Albert Camus, este unul existenţial şi non-negociabil. Nu încuviinţează nimic care ar înjosi individul. Domnul Şora nu este dispus la pactizări, fie şi temporare, cu forţele Răului. Opera sa filosofică, scrisă de-a lungul a peste şapte decenii, este o pledoarie pentru ceea ce poetul polonez Aleksander Wat numea „omul interior“. Mihai Şora apără acele virtuţi pe care totalitarismele au încercat – şi, în parte, au reuşit – să le demonizeze: onoarea, decenţa, civilitatea. Idealul său este binele public, deci o comunitate întemeiată pe ceea ce N. Steinhardt numea buna-socotinţă. Textele lui Mihai Şora, giuvaere ale gândirii, sunt tot atâtea invocări ale unei lumi eliberate de mizeriile numite ipocrizie, laşitate, cupiditate, rapacitate, ranchiună, viclenie, dar, mai cu seamă, sunt proteste împotriva oricărei forme de organizare umană înrădăcinată în ura pentru aproapele tău.

https://tismaneanu.wordpress.com/2009/08/30/mihai-sora-despre-ura-resentiment/

Reflecţiile lui Mihai Şora despre demonismul totalitar întruchipat în dictatorul ideologic Leonte Răutu ar trebui citite de către toţi cei care vor să înţeleagă ce a însemnat primatul ideologiei în perioada comunistă. Răutu a fost pandantul românesc al unui stalinist francez, celebrul Jean Kanapa, autorul unor ignobile pamflete, în anii ’50, împotriva gânditorilor existenţialişti. Dar Kanapa a văzut, în cele din urmă, lumina, ori măcar unele raze, a devenit un euro-comunist. Leonte Răutu a fost dialecticianul cinic, omul dispus să servească în orice condiţii divinizata „linie generală a Partidului“. De la Mihai Şora aflăm care au fost resorturile de fanatism, credinţă oarbă şi carierism cras care au motivat distructivul comportament al unora precum Răutu.

Când vorbesc despre modelul Mihai Şora mă gândesc la o consecventă verticalitate morală: senină, dar câtuşi de puţin lejeră. În opera şi acţiunile lui Mihai Şora, această seninătate (îmi amintesc de personajul lui Thomas Mann din “Doktor Faustus”, Serenus Zeitblom) este, de fapt, una gravă. Poate părea paradoxal, dar chiar aşa stau lucrurile. Asemeni lui Leszek Kolakowski, Mihai Şora este filosoful transparenţei, omul care ne-a învăţat şi ne învaţă că, fără adevăr, suntem sortiţi să vegetăm în imundele subterane ale sclaviei. 

Inchei acest prea scurt omagiu adus unui om pe care il consider reper moral si mentor intelectual, reluind aici un fragment dintr-o dedicatie pe care Domnul Şora a avut generozitatea sa mi-o daruiasca in februarie 1999. De fapt, este o reflectie despre acea zona a politicului in care, marturisea Domnia Sa, “ma simt un simplu amator, impresionat (in rau si bine) de ‘faptul politc’ si impulsionat mereu de ceea ce li se intampla semenilor mei de pe urma Istoriei (cu majuscula) pe care indeobste o indura, nepricepandu-se s-o faca ei insisi impreuna, sub forma unei istorii cotidiene, cu i mic”.

Sugestii bibliografice:

Mihai Şora, “Du dialogue interieur ou fragments d’une anthopologie metaphysique”, Gallimard, 1947

Mihai Şora , “Firul ierbii”, Scrisul Romanesc, 1998

Mihai Şora , “Despre toate si ceva in plus. De vorba cu Leonid Dragomir”, Paralela 45, 2005

Virgil Nemoianu, “Mihai Şora and the Traditions of Romanian Philosophy”,”Review of Metaphysics”,Vol. 43, No. 1,,1990, pp. 591-605

Thomas Pavel, “Le Sel de la terre,”, “Revue de metaphysique et morale”, No 4, 1980,  pp. 539-542

Sorin Antohi in dialog cu Mihai Şora, “Mai avem un viitor? Romania la inceput de mileniu”, Polirom, 2001 

Sorin Antohi si Aurelian Craiutu, coordonatori, “Dialog si libertate: Eseuri in onoarea lui Mihai Şora”, Nemira, 2010

Aurelian Craiutu, “Mihai Şora: A Philosopher of  Dialogue and Hope”, in Costica Bradatan and Serguei Alex. Oushakine, eds., “In Marx’s Shadow: Knowledge, Power, and Intellectuals in Eastern Europe and Russia”, Rowman & Littlefield/Lexington Books, 2010,  pp. 261-285

Vladimir Tismaneanu, coordonator, “Anatomia resentimentului”, Curtea Veche, 2010

Vladimir Tismaneanu si Cristian Vasile, “Perfectul acrobat. Leonte Rautu, mastile Raului”, Humanitas, 2008

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/modelul-mihai-sora-la-multi-ani-unui-cavaler-al-spiritului/